Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘carte’

 3221_77124153949_3817469_n

DUMNEZEU se poarta cu voi ca si cu niste fii- Disciplinarea – rumänisch (WM)

Se mai exercită azi disciplinarea în Adunare?

Werner Mücher
Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne,

pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile.
(Psalmul 93,5)

Cuprins
Cuvânt introductiv ………………………………………………………………….7
1 Elemente fundamentale privind disciplinarea ………………9
1.1 Introducere ……………………………………………………………………..9
1.2 Disciplinarea Tatălui ……………………………………………………….9
1.3 Mai pedepseşte Dumnezeu pe ai Săi? …………………………….14
1.4 Scopul lui Dumnezeu: Sfinţirea noastră ………………………..17
1.5 Mijloacele şi scopul (ţinta) disciplinării ………………………….18
1.6 Disciplinarea are în perspectivă viitorul ………………………..19
1.7 De ce recurge Dumnezeu uneori la judecată,
şi uneori nu? …………………………………………………………………21
1.8 Judecata de sine ……………………………………………………………24
2 Domeniul în care se exercită disciplinarea ………………….27
2.1 Principiul punerii de o parte – chemarea lui Avraam ………27
2.2 Răul în Împărăţia cerurilor ……………………………………………29
2.3 Comoara din ţarină ……………………………………………………….30
2.4 Creştinismul – Biserica, casa lui Dumnezeu …………………..30
2.5 „Casei Tale i se cuvine sfinţenia“…………………………………….31
2.5.1 Loc sfânt ………………………………………………………………………..32
2.5.2 Templul sfânt ………………………………………………………………..33
2.5.3 Locuinţă ………………………………………………………………………..33
2.5.4 Lăcaş …………………….. ………………………………………………………34
2.5.5 Clădire ………………………………………………………………………….34
2.5.6 Loc de odihnă ………………………………………………………………..35
3 Gândirea corectă privind exercitarea disciplinării ……….37
3.1 Duhul Harului şi al iertării …………………………………………….37
3.1.1 Contextul ………………………………………………………………………38
3.1.2 Mărime reală …………………………………………………………………38
3.1.3 Să nu li se dea pricină de poticnire celor mici …………………40
3.1.4 Cei mici sunt favorizaţii Tatălui …………………………………….42

3.1.5 Fiul omului caută pe cel rătăcit ………………………………………43
3.1.6 Ţinta gândurilor privind disciplinarea ………………………….44
3.1.7 Latura personală …………………………………………………………..44
3.1.8 Latura comună ……………………………………………………………..46
3.1.9 De câte ori să iert pe fratele meu? …………………………………..48
3.2 Gândirea preoţească la exercitarea disciplinării …………….50
3.3 Disciplinarea este o problemă a întregii Adunări …………..51
4 Forme, motive, şi scopuri ale disciplinării ……………………53
4.1 Spălarea picioarelor ………………………………………………………53
4.2 Îndreptarea …………………………………………………………………..55
4.3 Mustrarea, Îndemnarea ………………………………………………..58
4.4 Semnificaţia ………………………………………………………………….59
4.5 Comportarea cu un sectar …………………………………………….61
4.6 Tăcerea în strângerile laolaltă ………………………………………..62
4.7 Greşeala personală ………………………………………………………..64
4.8 Excluderea ……………………………………………………………………64
4.9 De ce se practică excluderea? …………………………………………67
4.10 „Dat pe mâna satanei” …………………………………………………..68
4.11 Păcatul care duce la moarte …………………………………………..69
4.12 Cum se grăbeşte, sau se împiedică reabilitarea unui
exclus? …………………………………………………………………………70
4.13 Măsuri preventive …………………………………………………………71
5 Anexă: Îndrumar (Rezumat) ………………………………………..73

Cuvânt introductiv
Această carte redă tema conferinţelor din 1997 ţinute în Hennigsdorf
(Berlin). Ele au fost redate în scris la puţin timp după această
dată şi au apărut în formă de caiete. Apoi a apărut dorinţa ca ele
să fie inserate sub formă de carte, lucru care m-a determinat să
prelucrez încă o dată textul, fără a modifica esenţialul lucrurilor
dezbătute.
La vremea respectivă conferinţa a urmărit un fir, care este anexat
la sfârşitul cărţii sub forma unei explicaţii a fiecărui punct, dar
în carte nu a fost tratat punct cu punct.
Doresc cititorului şi mie atingerea scopului benefic, de a ajunge
la înţelegerea că „... sfinţenia se cuvine Casei lui Dumnezeu”
(Psalmul 93,5) şi acest lucru va avea loc dacă vom însoţi citirea
Cuvântului lui Dumnezeu cu rugăciunea.

Marienheide ianuarie 2006
Werner Mücher
Sunt pregătit oricând pentru un schimb de păreri asupra acestei
teme.
Werner Mücher
Birkenweg 7

Ediţia 1
Editura:
© Daniel-Verlag 2010
Lychener Str. 7, OT Retzow
17279 Lychen
http://www.Daniel-Verlag.de
Traducere din limba germană de Ion Petru – iunie 2009
Corectat: Alfred Lingner
S-a folosit traducerea Bibliei Dumitru Cornilescu 1921
Cover: Lucian Binder, Marienheide
Tipografie: Honterus, Sibiu
ISBN 978-3-935955-64
51709 MarienheideTelefon 02261/67687Email: wmuecher@aol.com

DUMNEZEU se poarta cu voi ca si cu niste fii- Disciplinarea – rumänisch (WM)

1236584_383568551772669_1795556198_n 

Read Full Post »

10603703_604155403038609_6760284061470920232_n

DRAGĂ FRATE MUSULMAN………….

Dragă frate musulman…   …vreau să-ţi spun de ce am crezut

Cuprins:

1. Introducere

2. Acceptă provocarea Bibliei

3. Ce este credinţa?

4. Un sumar al religiilor lumii

5. Unde este adevărul?

6. Este transmisia protejată o dovadă suficientă?

7. Te duce în cer credinţa în existenţa lui Dumnezeu?

8. Provocarea Coranului pentru cei ce nu sunt musulmani

9. Evidenţa din profeţia biblică

10. Iată adevărul!

11. Despre venirea şi moartea lui Cristos

12. Legea probabilităţii

13. Despre restaurarea Israelului

14. Evreii şi arabii

15. Israel: o profeţie în Coran

16. A terminat-o Dumnezeu cu evreii?

17. Profeţia Bibliei despre înfrângerea alianţelor arabe împotriva Israelului

18.  Despre poarta de răsărit

 19. Despre rezidirea celui de al treilea templu

20. Gog şi Magog (Judecata la viitoarea invazie a musulmanilor din Rusia în Israel)

21.  Despre distrugerea viitoare a Iraqului

22. Profeţia islamică despre Ierusalim

23. Islamul şi războiul

24. Problema dietei

25. Versetul sabiei

  1. Nazismsau greaţă?

27. Creştinismul şi războiul

28. Islamul şi răzbunarea

29. Asculţi tu pe o frecvenţă greşită?

30. Adevăratul război

31. Islamul şi mormonismul (ca sursă de inspiraţie)

32. O altă Evanghelie?

33. Ce este “Evanghelia”?

34. Moartea lui Mohamed

35. Mielul lui Dumnezeu

36. Problema păcatului

37. Scriptura este demnă de încredere

38. Denaturarea Bibliei vs. Denaturarea Coranului

39. Cine denaturează?

40. Cristos şi istoria

41. Este Apusul în favoarea creştinismului?

42. Evidenţe istorice

 43. Istorie creştină

44. A pretins Isus că este Dumnezeu?

45. Ce este cu trinitatea?

46. Evidenţe ştiinţifice din Biblie care nu se găsesc în Coran

    Despre stele

    Orionul

    Despre circuitul apei în natură şi despre vreme

    Despre ştiinţa medicală

47. Evidenţe ştiinţifice în Coran

    Despre crearea omului

    Despre amprentele digitale

    Despre biologie

    Despre pământ şi geologie

    Undele electromagnetice

49. Concluzie (Ce crezi tu?)

50. Poarta cel strâmtă

Notă: Având în vedere cititorii vizaţi, această carte foloseşte un limbaj simplu.   Pentru cititorii musulmani, multe nume au fost traduse în limba arabă.

  1. Introducere

Astăzi peste jumătate din populaţia lumii este sau musulmană sau creştină, având două cărţi de învăţătură  religioasă şi două credinţe separate, dar care învaţă că într-o zi toţi oamenii vor sta înaintea lui Dumnezeu  pentru a fi judecaţi. Fiecare din acestea pretind că ei şi doar ei au adevăratul mesaj de la Dumnezeu. Musulmanii  pretind că Biblia pe care o avem acum este o versiune modificată faţă de original, în timp ce creştinii spun că  Dumnezeu nu va permite niciodată ca “Biblia,” Cuvântul Său, să fie alterată. Cu toate acestea, judecata lui  Dumnezeu care va decide destinul nostru etern – raiul sau iadul – depinde de acceptarea adevărului Său. Islamul  pretinde că drumul spre cer este a-l declara pe Allah ca unicul şi singurul Dumnezeu şi pe Mohamed ca ultimul  mesajer al său către omenire, mesagerul final. Creştinismul pretinde că doar credinţa în răscumpărarea lui Cristos  prin moartea pe cruce, ca ultim act venit de la Dumnezeu, este calea spre cer. Concluzia este că una din aceste  variante este corectă iar cealaltă trebuie să fie greşită. Alegerea corectă ne conduce la eternitatea în cer, iar  cealaltă la eternitatea în iad. Voi împărtăşi cu voi de ce am ajuns eu să cred că alegerea creştină este singura  cale spre cer.

Pentru a înţelege diferenţele ar trebui să petrecem mult timp cercetând argumentele fiecărei părţi. După cum  declară Coranul: “Arătaţi dovada că sunteţi cu adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112). Biblia pe de altă  parte spune: “Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov” (Isaia  41:21). Şi respectând ambele cereri şi în conformitate cu ele, voi reflecta la aceste lucruri şi voi cântări fiecare  pretenţie într-o balanţă ştiinţifică.  Mi-am dedicat câţiva ani studiind fiecare subiect în parte, comparând Biblia cu Coranul, şi acum împărtăşesc  experienţa mea după ce m-am aplecat asupra Bibliei căutând să aflu presupusele modificări de care este  acuzată. Rezultatele acestei comparaţii sunt uimitoare. Cititorii îşi vor îmbogăţi cunoştinţele prin evidenţele  adunate de mine în materie de profeţie, istorie şi ştiinţă.

Materialele vor include o comparaţie între Biblie şi Coran în ce priveşte subiecte, evenimente şi persoane, de  exemplu: Pacea şi Războiul în Islam, Ştiinţa în Biblie şi Coran, Israel şi Naţiunile musulmane în profeţii, Profeţiile în  Coran, Dovezile istorice, manuscriptice, profetice şi arheologice ale Bibliei.  Scopul meu este să scot în evidenţă problemele referitoare la modul în care văd musulmanii credinţa creştină şi  să pun la dispoziţie sute de adevăruri şi de evidenţe care să dovedească musulmanilor că creştinismul este  singura cale.

Trăind 18 ani în Ţara Sfântă, fiind crescut ca musulman, am trăit, am respirat şi am umblat pe cărările islamului,  studiind Coranul şi practicând credinţa. Nădăjduiesc că cititorul va avea o minte şi o inimă deschisă în timp de  citeşte aceste rânduri. Mă rog ca Dumnezeu să deschidă inimile şi minţile să înţelegem mai bine adevărul Său. Fie  ca Dumnezeu să fie cu fiecare din voi în timp ce cugetaţi la aceste lucruri. Lui îi dăm slava, şi Lui ne supunem.

  1. Acceptă provocarea Bibliei

În urmă cu câţiva ani am trecut pe lângă un stand care avea o reclamă: “Acceptă Provocarea Pepsi.” M-am  gândit în mine însumi, “De ce nu, am băut Coke toată viaţa, să văd dacă îmi place mai mult decât asta.” Erau  două pahare cu suc pe masă, fără etichete, nu puteam şti care e care una şi care alta, am gustat din fiecare şi  am ales. A fost o simplă alegere, evident, şi probabil că nu era mare lucru pentru viaţa mea dacă alegeam Pepsi  sau Coke. Pe de altă parte, n-aş fi ştiut niciodată pe care o prefer fără a gusta din amândouă.

Îmi dau seama că această comparaţie nu este nici pe departe cea mai bună, dar nu există un mod mai bun de a  şti dacă Biblia sau Coranul sunt mai bune, decât să gustăm cuvintele fiecăreia. Nu trebuie să le înghiţim, trebuie  doar să le gustăm şi să decidem dacă vrem să le înghiţim sau să le respingem. Într-o zi, o mare dorinţă m-a  făcut să deschid Biblia şi s-o compar cu Coranul, le-am pus una lângă alta şi am început să le studiez. Studiul a  durat multe luni şi Dumnezeu m-a copleşit cu adevărul Său.  Am jurat să nu mă opresc până nu voi afla dacă ele sunt egale, cântărite în balanţa ştiinţifică. A fost singura  cale… am acceptat Provocarea Bibliei. Toată documentarea mea v-o pun la dispoziţie. Vă provoc să acceptaţi  Provocarea Bibliei.

  1. Ce este credinţa?

Indiferent în ce credem, fiecare din noi avem credinţă în cineva sau în ceva care dictează felul în care trăim. În  cazul de faţă, din moment ce atât musulmanii cât şi creştinii cred într-un destin etern (rai sau iad), alegerea pe  care o facem devine cea mai importantă luptă pentru adevăr şi viaţă. Dacă-ţi este frică să citeşti aceste  rânduri, aceasta este poate un indiciu că nu ai o cunoştinţă puternică despre ceea ce crezi. N-ar trebui să te  temi dacă ştii că ceea ce crezi este adevărat.  Pe de altă parte, din acelaşi motiv cineva ar putea să ignore complet acest subiect, gândindu-se că nu  contează ce crede cineva, fiindcă oricum va afla la final ce a fost adevărat. Este alegerea ta, şi nimeni – chiar  Dumnezeu – nu te va forţa, dar dacă greşeşti şi ajungi în chinul veşnic să nu mă acuzi pe mine. Eu mi-am făcut  partea, ţi-am pus în faţă provocarea.

Provocarea Coranului către credinţa iudeo-creştină: În Islam, Coranul spune clar: “Ei spun: ‘Nimeni nu va  intra în paradis dacă nu este evreu sau creştin.’ Acestea sunt poftele lor. Spuneţi: “Arătaţi dovada că sunteţi cu  adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112).

Provocarea Bibliei: “Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov.  “Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi,  ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai  târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii. Iată că  nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic, o scârbă este cine vă alege pe voi.” (Isaia 41:21-24).

Deci, pentru provocarea din ambele cărţi, şi din moment ce amândouă ne încurajează să aducem “dovezi” sau  evidenţe la fiecare pretenţie, voi răspunde la fiecare provocare în parte. Trebuind să fie ascultători de  Dumnezeu, creştinii trebuie să răspundă, să împlinească însărcinarea, să apere credinţa, să lupte lupta credinţei,  adevărata luptă pentru suflete, nu prin sabie, ci prin Cuvânt.

Ni se porunceşte de Dumnezeu să aducem dovezi şi să mărturisim celor pierduţi în întuneric, lumii pe care căutăm  s-o aducem la Cristos. După cum spune Biblia: “Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Cristos ca Domn. Fiţi totdeauna  gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).  În Vechiul Testament, Dumnezeu încurajează dezbaterea şi face provocarea: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm [să  discutăm unul cu altul], zice Domnul” (Isaia 1:18a).

Amândouă aceste provocări ne arată că nu este nevoie să luăm pietre şi să ne batem, nu este nevoie să ne  aprindem de mânie sau să ne înfuriem. Doar să judecăm împreună, să aducem dovezi fiecare în favoarea părerii  sale.

Biblia afirmă că adevărata credinţă creştină este singura cale spre Dumnezeu, în timp ce Coranul islamului spune  cu totul altceva. Am văzut multe dezbateri pe această temă şi problema cu aceste dezbateri era că nici una din  părţi nu-şi putea exprima în întregime opinia. Timpul era întotdeauna un factor cheie şi discuţiile aprinse îi  întărâtau tot timpul pe musulmanii prea grăbiţi să arunce cu sloganul “Allahu Akbar” (Dumnezeu este cel mai  mare). Dar trebuie să vedem cum este Dumnezeu mare şi nu doar să strigăm asta. Avem nevoie de răbdare,  lăsând la o parte judecăţile pripite.

Concluzia este că una din cele louă părţi (musulmanii sau creştinii) se înşeală, şi că pentru a înţelege  înşelăciunea trebuie să înţelegem natura lui Satan. Biblia ne dă cea mai bună explicaţie despre el, arătând că el a  fost cea mai inteligentă, capabilă şi frumoasă creatură a lui Dumnezeu. El a înşelat 1/3 din îngeri. El i-a înşelat pe  Adam şi Eva. El îi poate înşela şi pe cei aleşi. Nu poţi avea nici o şansă în faţa şiretlicurilor lui dacă nu-L ai pe  Dumnezeu şi Duhul Său în tine. Satan este cel mai bun scamator. El apare ca un „înger de lumină.” El a creat  toată teologia falsă, pretinzând că e Dumnezeu. Biblia îl descrie ca fiind falsul dumnezeu al acestei lumi, cel ce  vrea să stăpânească lumea.

Pe de altă parte Coranul ne dă nişte descrieri diferite ale lui Satan. Coranul îl numeşte “Iblees” care este  creatura de foc “jin,” cuvânt din care trage cuvântul englezesc “genie” sau spiriduş. Musulmanii neagă afirmaţia  Bibliei că diavolul ar fi un înger, dar nu se poate ignora versetul din Coran: “Şi spunând îngerilor să se plece în  faţa lui Adam, toţi s-au plecat cu excepţia lui Iblees (Satan) care a refuzat. El era unul dintre jini” (Al-Kahf  [18][18]:50). Am putea întreba: De ce Dumnezeu, după ce a poruncit doar îngerilor să se plece, să aştepte să  facă acelaşi lucru şi Satan, care – după cum declară Coranul – era un “jin”? Este o referinţă logică la “jini” ca  îngeri căzuţi, nu un alt fel de creaturi de foc, cum spune Coranul în alte versete.

În Coran găsim că diavolii fac muncile lui Solomon la porunca lui Allah. De asemenea găsim că Allah îi protejează,  aşa după cum scrie în Coran: “Şi diverşi diavoli se scufundau pentru el şi făceau alte munci pe lângă asta: şi Noi  îi păzeam” (Alanbya [21]:82). Aceşti diavoli găsim în Coran că erau mesagerii lui Solomon: “El a spus (Solomon):  ‘Voi căpeteniilor! care din voi îmi poate aduce tronul ei [al împărătesei din Seba] înainte ca ei să ajungă aici cu  supunere? Un ifrit al jinilor [diavolilor] a răspuns: “Eu îl voi aduce înaintea ta înainte ca să se sfârşească sfatul:  cu adevărat eu am putere deplină pentru această slujbă şi sunt vrednic de încredere” (Al-Naml [27]:38-39).  Astfel de pretenţii sunt respinse de creştinătate, în nici un loc din Biblie diavolii nu sunt folosiţi să presteze vreo  muncă fizică, mai ales să construiască templul lui Dumnezeu, la care Dumnezeu i-a folosit pe Solomon şi pe  poporul său (poporul ales al lui Dumnezeu). Cea mai interesantă parte a descrierii pe care Coranul o face  diavolilor este în Surah Saba [34]:14, unde Allah declară: “Apoi am decretat moartea lui Solomon, nimic nu le-a  arătat (diavolilor) că este mort până când termitele au ros toiagul pe care se sprijinea corpul său. Şi când a  căzut, diavolii şi-au dat seama că dacă ar fi ştiut…” Interpreţii musulmani spun că Solomon a murit brusc în timp  ce se sprijinea pe toiag. A trecut un an întreg, timp în care trupul lui încă se sprijinea pe toiag. În final, termitele  au ros o parte din toiag, acesta s-a rupt şi Solomon a căzut la pământ. Doar atunci au realizat diavolii că  Solomon era mort. Şi noi întrebăm: Ce au făcut slujitorii lui Solomon, soţiile lui şi armata în timp ce el era mort  sprijinit pe toiagul său timp de un an? Învăţaţii musulmani au concluzionat că demonii sunt fiinţe nătângi a căror  principală lucrare este de a şopti la urechile oamenilor îndemnuri de a păcătui, o descriere diferită de a Bibliei,  care ne avertizează că demonii sunt îngeri căzuţi, în stare să amestece un ciorchine de adevăruri cu o mână de  minciuni, destul cât să provoace moarte.

Jamal Badawi, un binecunoscut apologet musulman în dezbaterile cu creştinii acuză întotdeauna că conceptul  Trinităţii din creştinism se trage din credinţele păgâne antice, de exemplu mithraismul [1]. Ceea ce dl.Badawi  ignoră să spună este că ideea trinităţilor păgâne nu se trage de la Persani, Romani sau alt imperiu antic, ci  tocmai de la relatarea căderii omului în grădina Edenului. Satan l-a sfidat pe Dumnezeu şi i-a înşelat pe Adam şi  Eva. El a luat forma unei false trinităţi – Satan, viitorul Antihrist (Al-Maseeh Al-Dajal), şi Proorocul mincinos. Cea  dintâi profeţie din Biblie s-a referit chiar la acest subiect. În Geneza 3:15 a fost arătată judecata lui Dumnezeu:  “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei  zdrobi călcâiul.” În această profeţie găsim promisiunea naşterii din fecioară a lui Cristos (sămânţa ei). Femeia era  Eva şi sămânţa ei era Cristos din moment ce Cristos nu este sămânţa lui Adam, El neavând un tată uman.  Aceasta este prima profeţie din Biblie referitoare la venirea lui Cristos. Ea prevedea răstignirea lui Cristos când  Satan avea “să-I zdrobească călcâiul” prin străpungerea mâinilor şi picioarelor (călcâielor) Sale. Profeţia îl  prezintă de asemenea pe Antihrist ca sămânţa lui Satan. După cum Cristos, fiul Mariei, era în mod unic “sămânţa  femeii,” într-un fel tainic Antihrist va fi “sămânţa” lui Satan. Cristos va zdrobi până la urmă capul lui Satan  manifestat în chip trupesc în Antihrist. Antihristul va fi sămânţa lui Satan.

Trinităţile false şi dumnezeii falşi au fost introduşi prin veacuri de către Satan într-un efort de a ascunde  adevărul. El este înşelătorul viclean care îl va prezenta la urmă pe fiul său, pe Antihrist, acela care se va angaja  în cea mai mare misiune de înşelare – de a-l face pe om să se închine lui Satan şi de a se declara pe sine  Dumnezeu al omului.

În timp ce toate religiile false cred că diavolii sunt simple fiinţe care încurajează păcatul şi discordia, Biblia le  dezvăluie ca fiinţe inteligente care nu încetează să promoveze scopurile lui Satan în bătălia reală dintre Satan şi  Dumnezeu, o bătălie despre care nici nu se aminteşte în multe religii false. Deşi noi nu conştientizăm această  bătălie, Dumnezeu în Biblie ne avertizează: “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva  căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii  care sunt în locurile cereşti” (Efes.6:12). Biblia îl descrie pe Satan ca “stăpânitorul întunericului,” “tatăl  minciunii,” şi “stăpânitorul lumii acesteia.” El îl imită pe adevăratul Dumnezeu. La urmă el se va manifesta în  trupul lui Antihrist pentru a conduce pământul pentru un timp. El va fi reprezentat de proorocul mincinos.  Trinitatea falsă (Satan, Antihrist, Proorocul mincinos) este o înscenare amăgitoare pusă la cale de Satan pentru  a imita pe adevăratul Dumnezeu şi a-l atrage pe om să se închine Satanei, gândind că-L urmează pe Dumnezeu.

Această imitare este de la începuturi, când Satan s-a înălţat să fie mai mare decât Dumnezeu: “Mă voi sui pe  vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14). Biblia arată în mod clar că Satan este o imitaţie, un impostor,  el pretinde că este Dumnezeul cel Preaânalt. Dacă el face acest lucru azi, prin ce sistem religios lucrează oare,  şi pe cine credeţi că minte?

Biblia arată nişte nume opuse Dumnezeului adevărat, şi le atribuie lui Antihrist. Cristos este numit “Adevărul,” în  timp ce Antihristul este numit “Minciuna.” Cristos este numit “Cel sfânt,” în timp ce Antihristul este numit “Cel  nelegiuit.” Cristos este numit “Fiul lui Dumnezeu,” în timp ce Antihristul este numit “fiul pierzării.” Cristos este  numit “taina evlaviei,” în timp ce Antihristul este numit “taina nelegiuirii.” Dumnezeu îi permite celui rău să  continue, deşi ar putea să-l distrugă. Biblia ne învaţă că în final Isus Cristos îl va nimici pe fiul pierzării, fiul lui  Satan – Antihristul, “şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Tactica principală a lui Satan în nimicirea planului lui  Dumnezeu este aceea de a falsifica profeţiile biblice referitoare la venirea lui Cristos. În decursul veacurilor,  Satan a încercat să distrugă planul lui Dumnezeu prin arderea, interzicerea şi discreditarea Bibliei, cât şi prin  prigonirea creştinilor şi a evreilor. El a introdus doctrine false, cărţi false şi profeţi falşi. Ascunderea Adevărului lui  Dumnezeu sub minciuni a fost una din sarcinile principale ale lui şi ale demonilor săi. Până la urmă, Satan a fost  întotdeauna înfrânt în misiunea sa de a distruge şi a cuceri, fiindcă planul lui Dumnezeu este indestructibil.

Dumnezeu ne avertizează de multe ori în Biblie în legătură cu Satan şi lucrările lui:  “Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucrurinemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va  împlini” (Daniel 11:36). Voia lui Antihrist este voia tatălui său (tatăl minciunii sau diavolul), în timp ce voia lui  Cristos este voia Tatălui Său (Dumnezeul adevărului). Misterul naturii lui Dumnezeu este prezentat în Biblie. El  este Un Dumnezeu în Sfânta Trinitate: “Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.”  Caracteristica de unitate a lui Dumnezeu este sprijinită atât de Vechiul cât şi de Noul Testament.

Când Ilie a fost faţă în faţă cu preoţii lui Baal, s-a ridicat în faţa poporului şi a strigat, “Până când vreţi să  şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi  după Baal!” (1 Împăraţi 18:21). Ilie a câştigat bătălia pentru că era de partea lui Dumnezeu. Profeţii falşi care  sunt de partea lui Satan îşi pierd viaţa şi sufletul pentru veci. Atunci Dumnezeu a trimis foc din cer care a mistuit  jertfa de pe altar. Rugăciunea lui Ilie am rostit-o şi eu: “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov.”  Dumnezeu ne descoperă adevărul, doar să-L întrebăm şi să spunem, “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi  Iacov, descoperă-mi te rog adevărul!” El este Dumnezeul cel drept şi credincios.

 Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:     www.theophilos.3x.ro

CONTINUA AICI SI DRAGĂ FRATE MUSULMAN10406518_474635952682553_2690198186719503512_n

 

Read Full Post »

1970372_10152351048853278_1628512689_n

 

 

Vânt Proaspãt, Foc Proaspãt-JIM CYMBALA

 

 

O Mãrturie a Credinciosiei lui Dumnezeu

Cartea audio “Vânt Proastăt, Foc Proaspăt” descrie o lucrare a Duhului Sfânt în cadrul unei mici adunări creștine din downtown Brooklyn, US. Pornind de la o adunare numărând mai puțin de 30 de membri, pastorul Jim Cymbala a văzut cu ochii săi, de-a lungul anilor, lucrarea Duhului Sfânt de zidire a acestei biserici care acum numără peste 6000 de membri. Oameni de toate culorile și vârstele au fost de-a lungul anilor mântuiți de sub puterea păcatului prin influența binefăcătoare a Duhului Sfânt în cadrul acestei biserici care a devenit o mărturie a credincioșiei lui Dumnezeu la nivel mondial. “Vânt Proaspăt, Foc Proaspăt” ne arată încă odată faptul că Dumnezeu este viu și lucrează cu putere atunci când este chemat prin rugăciune. Potrivit autorului acestei cărți, cheia creșterii spirituale a bisericii pe care el însuși o păstorește a fost și rămâne în continuare rugăciunea stăruitoare. Puterea Duhului Sfânt poate fi declanșată numai și numai prin rugăminți umile și sincere ale celor neprihăniți!

Corul Brooklyn Tabernacle (vezi poza de mai sus) numără actualmente 285 de voci și este de asemenea o mărturie a credincioșiei lui Dumnezeu. Dirijoarea acestui cor nu știe să citească partituri iar coriștii sunt simpli membri ai bisericii, mântuiți prin harul lui Dumnezeu de sub o sumedenie de păcate. Totuși, corul acesta a câștigat trei premii Grammy și e cunoscut în lumea întreagă deoarece Dumnezeu a binecuvântat lucrarea aceasta. Secretul corului, ca și secretul bisericii din Brooklyn de altfel, este rugăciunea care mișcă mâinile lui Dumnezeu! Vă invităm să aflați mai multe detalii ascultând relatarea pastorului Jim Cymbala! Audiție plăcută!


Introducere

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3


Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6


Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9


Capitolul 10
Capitolul 11
Un Cuvânt Cãtre Pãstori
http://www.betel-montreal.com/2010/09/11/vant-proaspat-foc-proaspat/

1619481_553271234790128_162898202_n

Read Full Post »

http://www.scribd.com/doc/33340830/In-asteptarea-zorilor

De la : http://hardeladumnezeu.wordpress.com/2013/06/02/in-asteptarea-zorilor-o-povestire-adevarata-a-unor-tineri-misionari-in-guatemala

Read Full Post »

PACATE RESPECTABILE

CONFRUNTAREA PACATELOR PE CARE LE TOLERAM

de Jerry Bridges

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 3

Gravitatea pacatului

Cancer! Este un cuvant temut, un cuvant care da un sentiment de disperare si uneori chiar de deznadejde. Pentru mine, cancerul fusese intotdeauna ceva ce s-a intamplat in alte familii. Insa in 1987 el a intrat si la noi, cand sotia mea a fost diagnosticata cu un anumit tip de limfom. Imi amintesc reactia: Asta nu se poate! Dar s-a intamplat, si dupa aproape un un si jumatate sotia mea a murit dupa o boala grea.

Un termen care se aplica bolii de cancer este acesta: malign, sau deosebit de grav. Din punct de vedere medical, cuvantul malign descrie o tumoare care creste continuu, care se extinde local in tesutul invecinat prin invazie si sistemic, si produce metastaze in alte parti ale corpului. Lasat in voia lui, cancerul malign are tendinta sa se infiltreze si sa umple intregul trup, cauzand in cele din urma moartea. Nu e de mirare ca cele doua cuvinte, cancer si malign, sunt atat de temute.

Pacatul este corespondentul spiritual al cancerului malign. Lasat nesupravegheat, el va infecta intreaga noastra fiinta interioara si va contamina toate zonele vietii. Chiar mai rau de atat, din noi el va afecta negativ vietile altor credinciosi cu care intram in contact, si va produce “metastaze” in vietile lor. Niciunul din noi nu traieste pe o insula spirituala si sociala proprie. Atitudinile, cuvintele si actiunile noastre, si de multe ori chiar gandurile noastre nerostite, au in mod obisnuit un efect asupra celor din jurul nostru.

Pavel probabil ca s-a gandit la asa ceva cand a scris, “Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura; ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4:29). Vorbirea noastra, fie ca vorbim despre altii sau ca vorbim catre altii, sau va darama sau va zidi. Sau va strica mintea ascultatorilor nostri, sau le va da har. Asa putere au cuvintele noastre. Daca eu barfesc, il si daram pe cel ce ma asculta si ii si stric mintea. Daca ma plang de circumstantele dificile ale vietii, contest suveranitatea si bunatatea lui Dumnezeu, dar il si ispitesc pe cel ce ma aude sa faca si el la fel. In acest fel, pacatul meu produce o “metastaza” in inima celuilalt.

Cu toate acestea, pacatul este mult mai mult decat niste actiuni rele, decat niste cuvinte fara dragoste, sau decat niste ganduri nepotrivite pe care nu le exprimam niciodata. Pacatul este un principiu sau o forta morala in inima noastra, in fiinta noastra interioara. Actiunile, cuvintele si gandurile noastre pacatoase sunt doar expresii ale principiului pacatului care locuieste in noi, chiar si in cei a caror inima a fost reinnoita. Apostolul Pavel numeste acest principiu carne (sau firea pamanteasca, in unele traduceri ale Bibliei). Acest principiu, numit carne, este o asa realitate incat Pavel uneori o personalizeaza (vezi, de exemplu, Romani 7:8-11; Galateni 5:17).

Acum, avem aici un adevar gol-golut la care trebuie sa luam aminte. Chiar daca inimile noastre au fost innoite, chiar daca am fost eliberati de domnia coplesitoare a pacatului, chiar daca Duhul Sfant locuieste in trupurile noastre, principiul pacatului pandeste in noi si lupta impotriva sufletelor noastre. Daca nu vom reusi sa intelegem realitatea teribila a acestui adevar, vom crea conditiile favorabile si solul fertil in care pacatele “respectabile” si “acceptabile” vor creste si vor inflori.

Noi, credinciosii, suntem inclinati sa ne evaluam caracterul si conduita in lumina culturii in care traim. Din moment ce de obicei avem un standard moral mai inalt decat restul societatii, este usor sa avem o parere buna despre noi insine si sa presupunem ca aceasta este si parerea lui Dumnezeu despre noi. Nu reusim sa intelegem realitatea ca pacatul inca locuieste in noi.

Unul dintre adevarurile aproape generale despre cancer este ca trece nedetectat pana atinge un nivel de criza sau chiar un nivel care se dovedeste a fi terminal. Cand sotia mea s-a dus la doctor, in 19 iunie 1987, n-avea nici macar o idee ca in abdomenul ei exista o tumoare maligna in expansiune. Si chiar medicii experti care i-au tratat cu succes tumoarea n-au detectat ca se produsese deja o metastaza in sistemul ei limfatic. De fapt, putem folosi si aici cuvantul inselator, care este un termen moral, pentru a descrie modul in care pare sa opereze cancerul. Pare sa fi fost tratat cu succes, dar deodata reapare neasteptat cine stie unde in alta parte din corp.

Modul de operare al cancerului este o analogie buna a modului de operare al pacatului, in mod deosebit al asa-ziselor pacate acceptabile sau rafinate. Dupa cum am spus in prefata, un alt termen potrivit pentru a descrie aceste pacate este cel de pacate subtile. Cuvantul subtil are multe intelesuri diferite, unele chiar pozitive, ca, de exmplu, cand spunem “nuante subtile de albastru intr-o pictura.” Insa de multe ori are conotatii negative puternice care inseamna siret, viclean, insidios sau inselator. Acesta este sensul cuvantului in expresia pacate subtile. Pacatele acceptabile sunt subtile in sensul ca ne pacalesc sa credem ca nu sunt chiar asa de rele, sau sa nu le consideram pacate, sau, mai grav, sa nu le mai bagam deloc in seama! Da, intr-adevar unele din pacatele noastre rafinate sunt atat de subtile incat le comitem fara sa ne gandim la ele, nici in momentul respectiv, nici ulterior. Traim de multe ori intr-o negare inconstienta a pacatelor noastre “acceptabile.”

Credinciosii de astazi au fost influentati, intr-o anumita masura, de filozofia moderna a “parerii pozitive despre propria persoana.” Prin contrast, credinciosii din era puritana a secolului al saptesprezecelea aveau o alta parere despre ei insisi. Ei se temeau de realitatea pacatului care era prezent in ei. Am in biblioteca mea patru carti care trateaza subiectul pacatului, scrise de pastori din acea perioada. Iata titlurile lor:

Pacatosenia pacatului

Pacatul teribil de daunator

Anatomia pacatelor secrete

Raul relelor sau Pacatosenia grozava a pacatului

Acesti pastori au vazut toti pacatul asa cum este de fapt: o forta diabolica in interiorul nostru. Ralph Venning, autorul celei dintai din cartile mentionate, Pacatosenia pacatului, foloseste cuvinte deosebit de colorate (in sensul negativ) pentru a descrie pacatul. In cuprinsul a numai catorva pagini, el spune ca pacatul este josnic, urat, odios, grav, contagios, periculos, hidos, vrajmas, otravitor, virulent, marsav, scarbos, si fatal.

Opreste-te cateva momente pentru a analiza aceste cuvinte pentru a simti in intregime impactul lor. Aceste cuvinte descriu nu doar pacatele scandaloase ale societatii ci si pacatele respectabile pe care le toleram in vietile noastre. Gandeste-te la astfel de pacate tolerate de felul lipsei de rabdare, mandriei, resentimentului, frustrarii, sau plangerii de mila fata de propria persoana. Ti se par acestea odioase si periculoase? De fapt, sunt. Tolerarea lor este tot asa de periculoasa pentru viata noastra spirituala cum este tolerarea cancerului in trupul nostru. Se pare ca pacate mici ne duc la altele mai serioase. Privirile pofticioase duc de multe ori la dependenta de pornografie si poate chiar la adulter. Uciderea isi are de multe ori geneza in manie, care devine apoi amaraciune, apoi ura, si in final ucidere.

Poate ca chiar la acest moment esti tentat sa arunci aceasta carte cat colo. N-ai luat-o sa te osandeasca sau sa-ti dea pe fata pacatele subtile. Pana acum tot ce ai gasit in aceasta carte este intunecos si mohorat. Tu doresti sa fii incurajat, nu condamnat. Daca simti asa cum am spus, te rog, mai ramai alaturi de mine. Vom avea mai incolo niste vesti bune. Insa chiar acum trebuie sa continuam sa ne ocupam de vestile rele. Si de fapt, vor fi tot mai rele. Cand ne dam seama cat de rele sunt vestile rele, vom putea aprecia mai bine cat de buna este vestea buna.

Deci cum ajung vestile deja rele sa fie si mai rele? Pana acum am privit la pacatele noastre doar prin prisma faptului cum ne afecteaza pe noi. Am vazut gravitatea lui atat in viata noastra cat si in vietile celor care ne inconjoara. Lucrul cel mai important, insa, este felul in care Il afecteaza pacatul nostru pe Dumnezeu. Cineva a descris pacatul drept o tradare cosmica. Daca vi se pare exagerata aceasta afirmatie, sa ne gandim la cuvantul “calcare de lege” asa cum il gasim in Biblie in cartea Leviticul 16:21. El inseamna de fapt o razvratire impotriva autoritatii—in acest caz, autoritatea lui Dumnezeu. Deci, cand barfesc eu ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu. Cand pastrez in mine resentimente fata de cineva, in loc sa-l iert, ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu.

In Isaia 6:1-8, profetul Isaia are o viziune a lui Dumnezeu in maiestatea Sa absoluta. El aude fiintele angelice strigand, “Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor! Tot pamantul este plin de marirea Lui!” (versetul 3). Orice evreu putea sa inteleaga ca repetarea intreita a cuvantului sfant dorea sa transmita un nivel maxim de sfintenie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este infinit de sfant. Dar ce inseamna afirmatia ca Dumnezeu este infinit de sfant? Cu siguranta aceasta afirmatie vorbeste de puritatea Sa morala absoluta, insa e mai mult decat atat. Intai de toate, cand este folosit cu referinta la Dumnezeu, cuvantul sfant vorbeste despre maiestatea Lui infinita, transcendenta. Vorbeste despre domnia Lui suverana asupra intregii Sale creatii. De aceea, cand pacatuim, cand calcam in orice mod legea lui Dumnezeu, oricat de neinsemnata ni se pare aceasta incalcare, noi ne razvratim impotriva autoritatii suverane si maiestatii transcendente a lui Dumnezeu. Este intr-adevar o tradare cosmica.

Sa continuam cu vestile rele. Va amintiti din istoria lui David de pacatul adulterului cu Bat-Seba si apoi scenariul pus la cale pentru uciderea sotului ei, Urie, in incercarea de a-si ascunde pacatul? Aceste fapte L-au nemultumit pe Dumnezeu, ca sa nu spunem mai mult, si profetul Natan a fost trimis sa-i puna lui David pacatul in fata. Iata cuvintele lui Natan:

 Pentru ce dar ai dispretuit tu cuvantul Domnului, facand ce este rau inaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevasta pe nevasta-sa, si pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodata nu se va departa sabia din casa ta, pentru ca M‑ai dispretuit, si pentru ca ai luat de nevasta pe nevasta lui Urie, Hetitul. (2 Samuel 12:9-10)

 Remarcati folosirea cuvantului dispretuit atat in versetul 9 cat si in versetul 10. Prima data David a dispretuit cuvantul (legea) Domnului. A doua oara, Dumnezeu, vorbind prin Natan, spune, “M-ai dispretuit pe Mine.” De aici vedem ca pacatul este o dispretuire a legii lui Dumnezeu. Vedem in acelasi timp ca dispretuirea legii lui Dumnezeu inseamna a-L dispretui pe El.

Acum, este usor sa ne gandim ca pacatul lui David a fost intr-adevar un pacat cumplit, si sa nu realizam cum ni se aplica noua cuvintele lui Natan. Insa asa cum am vazut deja, toate pacatele, fie ele mari sau mici in ochii nostri, Il lovesc pe Dumnezeu. De aceea, cand ma complac in oricare din pacatele asa-zis acceptabile, nu doar ca dispretuiesc legea lui Dumnezeu ci, in acelasi timp, Il dispretuiesc pe Insusi Dumnezeu. Gandeste-te la acest lucru data viitoare cand esti tentat sa vorbesti cu duh de judecata sau fara dragoste despre cineva. Vezi acum de ce am spus ca descrierea pacatului va fi tot mai intunecoasa?

N-am terminat inca. Mai avem vesti rele. In contextul discutarii pacatului in relatia noastra unul cu altul (vezi Efeseni 4:25-32), Pavel spune, “Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii” (versetul 30). Cand ne gandim la pacatele noastre ca fiind o rebeliune impotriva autoritatii suverane a lui Dumnezeu si o dispretuire atat a legii Sale dar si a persoanei Sale, Il intelegem pe Dumnezeu in rolul Sau care I se cuvine de drept, ca domnitor si judecator. Insa cand ne privim pacatul ca fiind o intristare a Duhului Sfant—adica o intristare a lui Dumnezeu—Il vedem pe Dumnezeu ca Rascumparator si Tata. Pacatul nostru Il intristeaza pe Tatal ceresc. Si in cazul in care ne purtam urat cu cineva si in cazul cand suntem neiertatori cand altul se poarta urat cu noi, noi intristam inima Tatalui nostru.

Nu doar Il intristam pe Tatal ceresc cu pacatul nostru, ci si facem presupuneri neintemeiate cu privire la harul Sau. Pavel ne spune ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele, dupa bogatiile harului Sau (vezi Efeseni 1:7). Acesta este intr-adevar un adevar binecuvantat, insa pacatul, cu inselaciunea lui subtila, ne va sugera ca vorbirea noastra fara dragoste si gandurile noastre rele nu conteaza, fiindca Dumnezeu le-a iertat. Iertarea, totusi, nu inseamna trecerea cu vederea sau tolerarea pacatului. Dumnezeu nu face asta niciodata. Nu, ci Dumnezeu intotdeauna judeca pacatul. Dar in cazul nostru (adica in cazul tuturor celor care cred in Isus ca Mantuitor al lor), Dumnezeu ne-a judecat pacatul in persoana Fiului Sau. Asa cum a scris profetul Isaia, “Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui, dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor” (Isaia 53:6). Sa abuzam de harul lui Dumnezeu tolerand in viata noastra insasi pacatele care L-au tintuit pe Cristos pe cruce?

Acum sa ne gandim ca orice orice gand si cuvant si fapta pacatoasa pe care le infaptuim sunt infaptuite in prezenta lui Dumnezeu. David a scris,

 Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti.

Stii cand stau jos si cand ma scol,

      si de departe imi patrunzi gandul.

Stii cand umblu si cand ma culc

      si cunosti toate caile mele.

Caci nu-mi ajunge cuvantul pe buze

      si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.

(Psalmul 139:1-4)

 Dumnezeu ne cunoaste orice gand; El aude cuvintele noastre inainte de a le rosti si ne vede orice fapta. El ne cerceteaza si motivatiile, fiindca Pavel scrie ca atunci cand va veni Domnul, El “va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric, si va descoperi gandurile [motivatiile] inimilor” (1 Corinteni 4:5).

Asta inseamna ca orice razvratire a noastra, orice dispretuire a lui Dumnezeu si a legii Sale, orice intristare a Duhului Sau cel Sfant, orice presupunere neintemeiata in legatura cu harul Sau, orice pacat al nostru, sunt infaptuite la vedere, in fata ochilor lui Dumnezeu. Este ca si cum ne-am comite pacatele in fata Lui, in timp ce El sta pe tronul Sau imparatesc.

M-am referit mai devreme la cartea puritanului Ralph Venning, Pacatosenia pacatului. Titlul suna ca o tautologie, o repetare fara rost. Insa in titlul sau, Venning incerca sa sublinieze ceva, si iata sublinierea in propriile sale cuvinte: “Dimpotriva, la fel cum Dumnezeu este sfant, cu totul sfant, numai si numai sfant, cu desavarsire sfant, si intotdeauna sfant, tot asa pacatul este pacatos, cu totul pacatos, numai si numai pacatos, cu desavarsire pacatos, si intotdeauna pacatos.[i] Nu conteaza daca pacatul nostru este scandalos sau respectabil, pacatul, oricare ar fi el, este pacatos, in totul pacatos, cu desavarsire pacatos. Chiar daca e mare sau mic in ochii nostri, el este oribil in ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iarta pacatele din pricina sangelui lui Cristos, insa El nu-l tolereaza. Dimpotriva, orice pacat infaptuit, chiar si pacatul subtil pe care nu-l luam in seama, L-a apasat pe Cristos cand purta blestemul lui Dumnezeu in locul nostru. Si chiar in asta sta gravitatea pacatului. Cristos a suferit din pricina pacatelor noastre.

Iata deci vestile rele in legatura cu pacatul, si, dupa cum vezi, sunt foarte, foarte rele. Cum vei raspunde tu? Cand vei auzi de pacat te vei gandi la altii pe care-i stii ca traiesc in pacat? Vei dori ca o anumita alta persoana sa fi citit acest capitol? Sau citind aceasta prezentare a realitatii despre pacat vei cadea pe genunchi inaintea lui Dumnezeu in pocainta si frangere a inimii in legatura cu pacatele pe care le-ai tolerat in propria ta viata?

Daca cea de-a doua varianta este cea adevarata, atunci esti gata sa auzi vestile bune, si acestea sunt intr-adevar foarte, foarte bune.


CAPITOLUL 3: Gravitatea pacatului

 [i] Ralph Venning, The Sinfulness of Sin (Edinburgh, Scotland, and Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1965, publicată initial în 1669), 31.

 VA URMA

CITESTE TOATA CARTEA AICI

3531_398708410226115_1301041479_n

//

Read Full Post »

John Piper – video “Nu-ti irosi viata” la Sala Palatului, Bucuresti – 6 Mai, 2012.

http://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/05/07/john-piper-nu-ti-irosi-viata-la-sala-palatului-bucuresti-6-mai-2012/

Read Full Post »

PUTEREA NUMELUI LUI ISUS

TRADUSA DUPA CORRIE TEN BOOM

            În cursul razboiului, în închisori și mai târziu când am cutreerat lumea adeseori trebuia să înfrunt multe împotriviri și  lupte. Nu e vorba de lupte împotriva firii, ci împotriva duhurilor nevăzute, a stăpânirilor întunericului acestui veac (Efeseni 6 :12)

            Am întâlnit atația oameni, chiar si între servii lui Dumnezeu care nu recunosteau puterile înconjurătoare ale întunericului și nu cunoșteau modul în care acestea pot fi înfrânte. De aceea la cererea unui prieten misionar, m-am hotărât să expun experiențele mele în acest domeniu. Fie ca cele scrise să fie de ajutor și altora

            Odată mi s-a cerut părerea despre misionarii unei țări. Iată ce am răsp

uns: ,,Au dat totul dar nu au primit totul. Și-au sacrificat patria, banii, confortul, ba chiar mai mult, dar n-au primit în întregime acea bogăție pe care le-o oferă Biblia, din plinătatea tezaurului inepuizabil a lui Dumnezeu. Mulți nu cunosc acele două arme de neprețuit: puterea izbăvitoare ascunsă în sângele Mielului, precum și acel drept al tuturor celor salvați: puterea minunată a numelui lui Isus.

            Doamna Penn-Lewis spune: ’’Păgânii au cunoștintă de existența duhurilor, dar misionarii consideră acest lucru superstiție și neștiință. Și tocmai neștiința i-a orbit pe aceștia care trec peste acele versete ale scripturii care se referă la puterile Satanei fără să le observe’’

            Trebuie să cunoaștem inamicul pentru a-l putea invinge ,dar sa ne ferim de urmatoarele

 greşeli, formulate clar în cartea lui C.S.Lewis: (“Generaţia noastră ar putea să cadă în două mari greşeli privind puterile întunericului, deși ele sînt contrare: a)  a nu crede în existenta lor. b) a le admite, dar a se interesa în mod nesănătos despre ele. Diavolul se bucură la fel de amîndouă. Aceia care nu cred în existenta lui, îl bucură la fel ca şi vrăjitorii sau acei care cheamă duhurile morţilor.

            Noi însă avem un ghid bun : Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu. Aici găsim nu numai informațiil necesare despre Satana şi demonii lui, ci şi despre armătura de care avem nevoie în lupta împotriva lor, pentru ca prin Christos să fim biruitori pe deplin.

            Să nu uităm că Dumnezeu aşteaptă de la noi să învingea puterile întunericului, nu numai pentru a elibera suflete din lanțurile lui Satan, ci şi pentru slava Domnului, ca victoria Lui împotriva duşmanului Său să fie evidentă. De altfel crucea Lui a dezarmat toate puterile întunericului. (Col. 2115) Acum însă aceste puteri trebuie să vadă victoria Domnului şi înţelepciunea de nepătruns a lui Dumnezeu prin biserica Lui de pe pamînt. (Ef. 3:10.)      Trebuie să dovedim că avem un Dumnezeu viu prin faptul că El acţionează în viata noastră cu aceeaşi putere imensă pe care a arătat-o în Christos „prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta ci şi în veacul viitor. El I-a pus totul sub piciore, şi L-a dat căpentenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toti”.    (Ef.  1:20-23) “Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”  (I loan 3:85)

             Sa vedem mai întîi ce spune Biblia despre puterile întunericului. Biblia ni-1 prezintă pe diavolul, adică pe Satan ca pe o persoană care lucrează împotriva lui Dumnezeu si împotriva lucrării Lui. (Gen.l3:1) (Rom.15:22.) El este “Dumnezeul acestui veac” care orbeşte raţiunea omului în faţa adevărului Cuvîntulul lui Dumnezeu. (II Cor. 4 :4, Ef. 2:2) Fiindcă s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu a fost aruncat din cer. El a cauzat căderea omului în Paradis. Isus îI numeşte “tatăl minciunii” “mincinos şi ucigaş” (loan 8:44.) Adesea el lucrează îmbrăcat în înger de lumină. (II Cor.11:14.), se străduieşte prin toate mijloacele posibile să-i zdrobească pe cei aleşi.  (I Pet. 5:8.). Dar Dumnezeu 1-a blestemat.     Isus 1-a învins pe crucea de la Golgota,  (I loan 3:8.), prin îvierea Sa. La sflrşitul veacului Satan va ajunge la osîndă şi pierire (Apoc. 20).

            Demonii lui Satan torturează şi obsedează oamenii în cele mai diverse feluri. (Mat.11:22,17:15-18, Luca l3;16.) El încearcă să-i amăgească pe cei aleşi  (Mat.24:24.)  Îi împovorează, îi umilesc și daca e cu putinţă îi subjuga chiar. (Fapt.  10:38.) Ei Îl cunosc pe Isus şi puterea Lui şi se-nfioară.   (Mat.8:29: Fapt.19:15, Iac. 2:19.).  Acestora, ca de altfel şi lui Satan iadul le e sortit în veşnicie.

            Pe de altă parte să cercetăm cîteva versete referitoare la poziţia noastră față de aceste puteri, E foarte important să vedem clar că noi sîntem situaţi în Christos, deasupra oricărei domnii, oricărei stăpîniri, oricărei puteri. (Ef.l:21.) El ne-a poruncit să ne împotrivim diavolului, (Iac. 4:7.) avînd armătura completă a lui Dumnezeu,  (Ef.l3:l8.) prin sîngele lui Isus Christos (Apoc. 12:11.), întăriţi în credinţă, (IPet.5:9), cu rugăciune şi post.  (Matei.17:21).

            Isus scotea demonii si le-a poruncit şi ucenicilor să facă la fel.  (Mat.12; 28:20;  Luca 9 si 10.). 1 Din Faptele Apostolilor aflăm modul în care ucenicii s-au folosit de această mare putere primită de sus: ei scoteau duhurile necurate şi slăveau numele lui Isus. Să fim cu luare aminte la faptul că poruncile Lui sînt aceleaşi ca şi în vremea ucenicilor de acum două mii de ani Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne neschimbat în veci. Cei care cred în întregime cele scrise vor experimenta în acelaşi mod puterea imensă a lui Dumnezeu. Da, Isus a spus: “Vor scoate draci în Numele Meu”  (Marcu 16:17).

            “Încolo fraţilor, Intariţi-vă în Domnul şi in puterea tăriei Lui. Imbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sîngelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sînt în locurile cereşti. De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămîneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, avînd mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, avînd picioarele încălţate cu rîvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toti sfinţii.”

            Cu mai mult de o sută de ani în urma, pastorul Blumhardt din Mottlingen a avut o luptă dîrza eu puterile întunericului. O membră a bisericii, Adela Dittus, a ajuns sub stapînirea demonilor. A început o luptă care numai după unsprezece luni s-a terminat cu victorie, cînd ultimul demon a părăsit-o. Vocea ei a izbucnit în strigatul “Isus a învins”. Dupa această întîmplare, Dumnezeu si-a revărsat binecuvîntarea asupra Mottllngenului. Această localitate a devenit un centru spiritual în care mulţi au primit darul vindecării si a scoaterii demonilor,  (vezi si I.Cor.12:28.)

            Pe patul morţii, pastorul Blumhardt a spus într-o viziune profetică: “După cinzeci de ani, Dumnezeu va rîndui un om în Mottlingen care va avea daruri mai mari decît mine şi prin el se vor întîmpla lucruri mai mari dacît în timpul meu.” Acest lucru s-a şi împlinit cînd batrînul Sanger şi-a început activitatea, deschizînd “Barca” o casă în care mulţi au primit sprijin spiritual, mulţi bolnavi s-au vindecat, iar alţii au fost eliberaţi de duhuri necurate.   Cele două surori ale mele se duceau anual în Mottlingen Ele mi-au spus multe despre lucrurile auzite si învăţate acolo. Astfel că aceste lucruri mi-au folosit cînd am intrat în contact cu puterile întunericului.

            Acum aş dori să relatez pe baza impresiilor proprii, cum am experimentat acea putere minunată care este în sîngele Mielului, acea putere deplin victorioasă, care a devenit a noastră, în Numele lui Isus, precum şi adevărul promisiunilor Sale. Despre această experienţă am mai scris şi în alte din cărţile mele din care voi cita fragmente legate de tema noastră.

CONTINUATI DE CITIT  CLICK MAI JOS:

PUTEREA NUMELUI LUI ISUS

 

 

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(7)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI> DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Un dublu centru

În înţelegerea acestei accentuări insistente pe care a făcut‑o Învăţătorul asupra puterii promise, m‑a ajutat mult faptul că mi‑am dat seama întotdeauna clar că sistemul creştin al adevărului se mişcă în jurul unui centru dublu. El e ilustrat mai bine nu printr‑un singur cerc cu un centru, ci printr‑o elipsă cu centrele gemene. Există două adevăruri centrale; nu unul, ci două. Primul centru e gravat adânc în învăţătura şi în înţelegerea creştină obişnuită. Dacă aş întreba pe un grup de copii din şcoala duminicală din oraş care e cel mai important lucru pe care îl credem noi creştinii în mijlocul marei varietăţi de forme, răspunsul va fi în esenţă, fără îndoială, acesta: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat.” Şi ei ar avea dreptate. Însă e un al doilea adevăr – vorbesc cu toată reverenţa şi judecata – de o egală importanţă cu acesta şi anume:Duhul Sfânt ne dă putere împotriva tuturor păcatelor şi pentru viaţă şi slujire.” Aceste două adevăruri sunt coordonate. Ele merg în linie paralelă, ele îşi aparţin unul altuia. Însă jumătatea aceasta a doua are nevoie de accentuare, deoarece n‑a fost pusă întotdeauna la locul ei adevărat, lângă prima.

Isus a murit pe cruce ca să facă eliberarea posibilă. Duhul Sfânt locuieşte în mine ca să facă eliberarea de păcat reală. Duhul Sfânt lucrează în mine ceea ce Isus a făcut pentru mine. Domnul Isus a scos un cec pentru mine. Duhul Sfânt transformă cecul şi‑mi pune banii în mână. Isus lucrează în mine prin Duhul Său, chiar acum, ceea ce a lucrat El pentru mine cu veacuri în urmă pe cruce, prin persoana Lui. Aceste două adevăruri, ori două părţi ale aceluiaşi adevăr, merg împreună în planul lui Dumnezeu, dar cu rare excepţii, n‑au mers împreună în experienţa omenească. Aşa se şi explică de ce aşa de multe vieţi ale creştinilor sunt în faliment şi ruşine. Biserica Lui Cristos a privit aşa de intens la Dealul Crucii cu mesajul lui înroşit de sânge, despre păcat şi iertare, încât a pierdut mult din vedere Muntele Înălţării cu mandatul lui de putere. Noi am fost fermecaţi de scena aceea minunată de pe Calvar şi – ce mirare – am lăsat să pierdem marea însemnătate a Rusaliilor. Ultimul strigăt victorios de: „S‑a sfârşit!” a acoperit în urechea noastră perechea lui – tot atât de victoriosul strigăt de pe Muntele Măslinilor: „Toată puterea Mi‑a fost dată!

Gama viziunilor creştine trebuie să aibă loc întotdeauna pe două vârfuri de deal – al Calvarului şi al Măslinilor. Al Calvarului – păcatul biruit prin sângele lui Isus – un fapt istoric. Al Măslinilor – păcatul biruit prin puterea lui Isus – un fapt al experienţei cotidiene. Când subiectul e tratat teoretic, suntem în stare să spunem: „Da, e corect, înţeleg.” Dar înţelegem noi în experienţa noastră lucrul acesta? Atât cât e de sigur că trebuie să cred în Isus ca Mântuitorul meu, tot atât e de sigur că trebuie să‑mi predau viaţa mea continuu controlului Duhului lui Isus, dacă vreau să obţin puterea practică, reală a mântuirii Lui. Tot atât de sigur cât sunt oamenii îndemnaţi să‑L accepte pe Isus – acesta ca marele pas în viaţă – trebuie ei instruiţi să se predea pe ei înşişi controlului Duhului Sfânt, pentru ca planul lui Isus pentru viaţa lor să fie îndeplinit în întregime.

Vă amintiţi că în timpurile stăvechi, bărbaţii lui Israel trebuiau să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în locul hotărât de trei ori pe an: la Paşti, la Rusalii şi apoi la Praznicul Roadelor, sau Sărbătoarea Corturilor. Tot astfel se cere astăzi oricărui om care vrea să‑şi facă viaţa în acord cu planul lui Dumnezeu, să se prezinte înainte de toate la sărbătoarea Paştelor unde Cristos, Paştele nostru, a fost sacrificat pentru noi. Şi apoi este tot atât de necesar să venim la marea sărbătoare a Rusaliilor, unde un Miel Pascal glorificat suflă asupra noastră Duhul Său de putere în viaţa noastră. Şi după aceea fiţi siguri că vom fi mereu prezenţi la Sărbătoarea Roadelor în toate zilele de sărbătoare, încheind cu marele festival al recoltei de la sfârşit.

Am spus că sunt două adevăruri centrale. Aş vrea să observaţi că Evangheliile arată de asemenea că Isus a venit să facă două lucruri – două lucruri în opera de mântuire. Să observaţi că primul lucru e dependent în puterea lui practică de al doilea, şi că al doilea e completarea sau aducerea la împlinire a puterii primului. Că primul – o spunem cu mare reverenţă – e lipsit de valoare fără al doilea.

Care a fost misiunea lui Isus? N‑aţi vrea să v‑o explice înainte-mergătorul Său? Ascultaţi deci vorbele acestuia. Când a fost întrebat în mod specific de către delegaţia oficială trimisă de la conducătorii naţiunii de la Ierusalim, el arată spre Isus, şi declară că El a venit cu un scop dublu. Ascultaţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii,” şi apoi adaugă – un lucru accentuat nouă prin faptul că e scris de toţi cei patru evanghelişti – „El este acela care vă va boteza cu Duhul Sfânt.” Aceasta a fost spusă evreilor – fără îndoială – într‑un sens naţional. Ea însă ni se aplică, tot atât de bine şi sigur, fiecăruia dintre noi personal.

Observaţi de asemenea învăţătura lui Isus Însuşi în privinţa părţii acesteia, care este a doua misiune a Lui. Chiar de la început El vorbeşte hotărât despre necesitatea naşterii din Duhul. Şi noi ne dăm seama cu toţii de faptul acesta care are atâta importanţă. Observaţi însă că de atâtea ori în scurta povestire a Evangheliei, Isus aminteşte ucenicilor Săi despre copleşitoarea importanţă a controlului Duhului Sfânt în viaţă. Şi observaţi că El dedică o mare parte ultimei Lui lungi discuţii intime, pe care ne‑o redă Ioan, acestui subiect special, arătându‑le noile experienţe ce vor veni odată cu coborârea Duhului şi arătându‑le că Îşi va îndeplini faţă de ei promisiunea puterii, drept cea mai mare dovadă a dragostei Lui.

Toate acestea vor fi mult întărite dacă veţi observa că Isus Însuşi, chiar Fiul lui Dumnezeu, a fost în minunata Lui viaţă umană complet dependent de Duhul Sfânt, chiar la început, înainte de a se avânta în vreo acţiune sau în vreun cuvânt al misiunii pentru care a venit. El aşteaptă la apele Iordanului până când soseşte ungerea cu puterea promisă. Ce tablou prezintă aşteptarea aceea în rugăciunea lui Isus, pentru oamenii fără putere de astăzi! Din momentul acela, fiecare fragment şi fiecare parte din viaţa Lui a fost sub controlul Duhului Sfânt. Împins în pustie pentru ispitirea aceea cruntă a Satanei, venind apoi din nou în Galilea în puterea Duhului, El Însuşi mărturiseşte nu numai odată că prin ungerea aceasta predică, învaţă, vindecă şi scoate El demonii. Scriitorul Epistolei către Evrei ne asigură că prin puterea Duhului veşnic a fost El în stare să treacă prin experienţele îngrozitoare din Ghetsimani şi de la Calvar. Şi Luca adaugă că prin acelaşi Duh dătător de putere, a poruncit El apostolilor să înceapă lucrarea aceea uriaşă de evanghelizare a lumii întregi. Şi apoi când se referă ultima dată la viaţa Lui, El spune: „Cum m‑a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu.”

Daţi‑mi voie să vă întreb: Dacă El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a avut nevoie de ungerea acesta, oare noi n‑avem nevoie? Dacă El a aşteptat experienţa aceea înainte de a se avânta în orice lucrare, să nu aştept eu şi tu? Trebuie însă să întoarcem filele Scripturii la Cartea Faptelor pentru a prinde în întregime adevărul acesta. Fiindcă că ea, cu epistolele incluse în interiorul ei, este cu predilecţie Cartea Duhului Sfânt, tot aşa cum după Vechiul Testament este Cartea lui Iehova, iar Evangheliile şi Apocalipsa, Cartea lui Isus. Punctul culminant al Evangheliilor este în Fapte. Ceea ce este promis în Evanghelii, este experimentat în Fapte.

Isus e dominant în Evanghelii; Duhul lui Isus în Fapte. El e singura persoană prezentă continuu de la început până la sfârşit. Primiele 12 capitole vorbesc despre Petru, celelalte 16 vorbesc despre Pavel, dar în mod deosebit deasupra amândurora, toate vorbesc despre Duhul Sfânt. El e factorul dominant peste tot. În primele 4 capitole ale cărţii, focul arde prin prezenţa Lui la centru – în Ierusalim. De aici Samaria, şi prin Corneliu ca uşă înspre întreaga lume evreiască; la Antiohia e noul centru, şi de aici prin cele mai îndepărtate părţi ale imperiului roman până în inima acestuia, prezenţa Duhului este recunoscută şi ascultată. El neîncetat conduce, împuterniceşte, inspiră, opreşte, controlează până la sfârşitul brusc al cărţii. El e personalitatea stăpânitoare şi pretutindeni prezenţa Lui e prezenţă transformatoare. Nimic mai izbitor ca schimbarea produsă în Petru, în atitudinea miilor din Ierusalim, în Saul prigonitorul, în spiritul ucenicilor, în lepădarea de sine fără precedent şi fără seamăn arătată în această carte. E ceva revoluţionar. Ah! Aşa se intenţiona să fie. Cartea aceasta e o ilustraţie a ceea ce a vrut Isus să spună prin învăţătura Lui cu privire la succesorul Său. Ea devine de asemenea o ilustraţie vie a ceea ce trebuie să fie viaţa creştină personală.

Prezenţa Duhului Sfânt şi necesitatea controlului Lui e adânc gra­vată în conştiinţa conducătorilor din această carte. Părăsind scenele mişcătoare ale capitolului 8, coborâm la smerenie. O mulţime de oameni au fost aduşi la credinţă prin predicile unuia care a fost ales să se îngrijească de afacerile Bisericii. Petru şi Ioan sunt trimişi acolo să ajute noua mişcare. Observaţi că prima lor grijă e ca să petreacă un timp în rugăciune pentru ca această mare campanie să poată primi girul Duhului Sfânt.

Capitolul următor transportă scena la Damasc. Un om necunoscut altundeva, decât în întâmplarea aceasta, e trimis ca sol al lui Dumnezeu la Saul. În timp ce îşi pune mâinile peste omul acesta şi rosteşte cuvintele dătătoare de lumină, el adaugă instinctiv: „…să fii plin de Duhul Sfânt.” Acestă frază nu face parte din ceea ce i‑a fost spus să facă. Însă omul acesta, omul lui Dumnezeu, crede sincer că acesta este un element esenţial în pregătirea lui Saul, pentru marea lui lucrare.

În capitolul 10 acţiunea Duhului Sfânt în viaţa lui Corneliu schimbă complet ideile de neclintit înrădăcinate în mintea acestor evrei atât de naţionalişti, dar ea este totuşi acceptată în cele din urmă.

Cu ce simplitate delicată povesteşte capitolul 13 despre iniţierea acelor mari călătorii misionare ale lui Pavel, din noul centru de evanghelizare al lumii, şi cât de asemănător e limbajul lui Iacov în formula judecăţii primului consiliu al bisericii: „…s‑a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă.”

Convingerea lui Pavel este foarte uşor de recunoscut din nume­roasele referinţe, din scrisorile sale aşa de pătrunzătoare şi revelatoare. O întâmplare însă din cartea aceasta a Faptelor, va servi ca o minunată ilustraţie a învăţăturii şi obiceiului lui. Ea se află în capitlolul 19. În călătoriile lui a ajuns la Efes, unde găseşte un mic grup de ucenici plini de râvnă. Ei sunt străini. El vrea să‑i ajute, însă trebuie să afle mai întâi dacă ei au nevoie. Şi dintr‑o dată le pune o întrebare, poate o mare descoperire. Şi această descoperire arată propria lui concepţie despre ceea care trebuie să fie experienţa de bază a fiecărui urmaş al Domnului Isus. El întreabă: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?”

Dar ei au fost slab instruiţi, ca mulţi alţii de atunci încoace, şi nu înţelegeau ce vrea el să le spună. Ei au primit botezul lui Ioan – dar nu botezul lui Isus – un botez al puterii. Şi Pavel începe imediat să‑i instruiască şi să se roage cu ei, până când darul promis le e împărţit cu dărnicie. E ultima dată când citim despre aceşti 12 bărbaţi. Se poate ca alături de ei să fi fost şi câteva femei. Unii dintre aceştia au ajuns probabil conducători în marea biserică din Efes. Dar despre aceasta nu ni se spune nimic. Accentul rămâne pe faptul că Pavel considera că cei ce sunt urmaşi ai lui Isus trebuie să fi trăit experienţa aceasta dătătoare de putere a umplerii cu Duhul Sfânt. În mod deschis în cartea aceasta a Faptelor, chivotul pe care se rezemă şi se mişcă toate lucrurile este prezenţa neîmpiedicată a Duhului Sfânt în toate.

 Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(6)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI >DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

Mesajul de pe munte

Nevoile noastre argumentează necesitatea puterii şi argumentul este întărit de accentul deosebit al cuvintelor Mântuitorului. Vă amintiţi de seara aceea minunată de pe Muntele Măslinilor. În liniştea infinitului, al asfinţitului unei seri de Sabat, un grup de 12 bărbaţi stau adunaţi pe vârful muntelui. Ultimele raze ale soarelui care apune colorează cerul şi aruncă o aureolă de lumină strălucitoare şi glorioasă peste vârf şi printre pomi, îmbrăţişând grupul celor 12. Imediat distingi Conducătorul fără mare osteneală, iar în jurul Lui grupul celor 11 bărbaţi care au trăit cu El toate lunile acestea, privind acum ţintă la faţa Lui minunată, ascultându‑I vorbele. El pleacă. Ei ştiu lucrul acesta. Va veni înapoi în curând – înţeleg ei. Dar în timpul absenţei Lui, lucrarea pe care a început‑o El va fi încredinţată îm mâinile lor, şi astfel ei sunt numai ochi şi urechi, ascultând cu atenţie cuvântul de rămas bun, ultimul Său mesaj. Cuvântul acesta va însemna aşa de mult pentru ei în zilele următoare.

Două lucruri spune Învăţătorul. Primul dintre ele este „Duceţi‑vă” – aşa de familiar oricărei inimi credincioase. Al doilea, e un foarte hotărât şi clar:dar aşteptaţi.” Ce să mai aştepte? Ce să mai aşteptăm acum când marea lucrare e realizată? Ascultaţi din nou, în timp ce cuvintele Lui despică aerul cu o izbitoare claritate:dar aşteptaţi până când veţi fi înzestraţi cu putere.”

Mi‑l pot imagina uşor pe Petru zicând repede: „Ce să mai aşteptăm când lumea întreagă moare? Nu cunoaştem destul acum?” Şi răspunsul Învăţătorului ar fi fost spus cu vocea aceea clară şi domoală:Da, aşteptaţi; aveţi destulă cunoştinţă, dar nu‑i deajuns, trebuie să aveţi putere.”

Este cunoştinţă destulă în bisericile creştine din toată lumea – da, cunoştinţă destulă între pereţii clădirilor adunărilor noastre – să convertească lumea toată, dacă cunoştinţa ar converti lumea. În multe vieţi prin educaţia de acasă, de la şcoală şi de la liceu, a venit cunoştinţa în timp ce puterea lipseşte – e o străină. Cunoştinţa – idolul frate geamăn cu aurul pentru inima americană – e esenţială, dar s‑o spunem deschis, nu este esenţială. Cunoştinţa este lemnul aşezat în sobă. Plita e făcută din oţel sculptat, iar cenuşarul este lustruit frumos încât aproape ţi se pare că trimete căldură, dar termometrul coboară spre zero şi oamenii tremură. Scânteia focului nu e esenţialul. Trebuie să se coboare focul de sus ca să ne aprindă cunoştinţa noastră şi pe noi înşine înainte de a veni rezultatele aşteptate.

Nu există limbă destul de puternică pentru a spune cât de absolut necesar e ca fiecare urmaş al lui Isus Cristos, de la cel mai proeminent în conducere până la cel mai umil ucenic, să primească puterea promisă.

Priviţi la oamenii cărora le vrobeşte Isus. Acolo e Petru, omul de stâncă, şi Ioan şi Iacov, fiii tunetului. Ei au fost cu Isus pe muntele schimbării la faţă şi când El a înviat morţii. Ei au fost cu El în timpul agoniei zguduitoare din Ghetsimani. Eu au fost admişi în viaţa intimă a Învăţătorului, mai aproape decât oricare altul. Acolo e practicul Andrei, care e vestit în a aduce pe alţii la Isus, acolo e Natanael, omul în care nu este viclenie. Acestor oameni le‑a poruncit Isus cu tărie să aştepte. Dacă ei au avut nevoie de o astfel de poruncă, nu avem şi noi?

„Da,” – va zice cineva – „înţeleg că puterea aceasta de care vorbeşti e ceva de care au nevoie conducătorii şi predicatorii, dar nu cred că vrei să zici că şi oamenii simpli care stau în bănci au nevoie de ea, şi că şi ei trebuie să aştepte aceeaşi putere ca şi cei dintâi, nu?Vrei să‑ţi aminteşti de grupul acela iniţial de la Rusalii? Au fost 120 şi deşi era acolo un Petru pregătit să ţină predica aceea zguduitoare şi un Ioan care să scrie cinci cărţi ale Noului Testament şi probabil un Iacov care să prezideze lucrările bisericii din Ierusalim şi probabil un Ştefan şi Filip, totuşi aceştia sunt numai câţiva; un număr mult mai mare, atât bărbaţi cât şi femei rămân nenumiţi şi necunoscuţi. Sunt oameni obişnuiţi, banali, umplutura societăţii. Ei n‑au avut de jucat niciun rol proeminent. Însă ei au acceptat promisiunea Învăţătorului despre putere şi porunca Lui să aştepte, ca făcută lor înşişi. Şi ca o consecinţă, ei de asemenea au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în dimineaţa aceea minunată. Cred foarte posibil să fi fost acolo şi ospătarul acela bun a cărui musafir a fost Isus în ultima seară, şi toate Mariile, incluzând şi pe Maria din Betania care stătea doar la picioarele Lui, şi Maria Magdalena şi gospodina Marta şi poate că şi micul băiat ale cărui pâini şi peştişori au fost întrebuinţaţi cam cu un an înainte. Aceasta a fost compoziţia grupului care, în rugăciune şi cu un singur gând, nu numai au aşteptat, dar au şi primit acea neuitată umplere a Duhului Sfânt.

Cu siguranţă, aşa cum vă gândiţi unii dintre voi, predicatorul trebuie să aibă puterea aceasta pentru conducere. Însă tot atât de mult are el nevoie de ea şi pentru viaţa lui personală – deoarece este un om – să şi‑o facă gingaşă şi delicată şi răbdătoare în sânul familiei, să devină simpatic şi puternic în contactul permanent cu inimile flămânde pe care le întâlneşte.

Mecanicul acela tânăr, trebuie să aibă puterea promisă pentru a putea duce o viaţă plină de râvnă şi de nobleţe în atelierul său. Eleva aceea care are atât de mult de lucru acasă, de asemenea şi studentul acela inteligent, care se duce să cucerească laurii în mari competiţii, tinerii aceia de societate, aceştia toţi mai presus de oricine au nevoie de putereapromisă, pentru că în principal împrejurul şi peste vieţile lor să poată pluti savoarea unui creştinism sănătos, dulce şi plin de râvnă, care să le umple viaţa aşa cum umple mirosul florilor întreaga încăpere.

Îţi aminteşti lista probelor de caracter, prin care descrie Pavel viaţa creştină: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor? (Galateni 5:22). Gândeşte‑te un moment la caracteristicile opuse acestora: răutatea, invidia, ura, josnicia, meschinăria, nervozitatea, supărarea, iuţimea, firea pripită, grandomania, nestatornicia, nehotărârea, neînfrânarea. Te întreb, te recunoşti personal în vreuna din acestea? E încă nevoie în viaţa ta de celelalte caracte­ristici? Atunci adu‑ţi aminte, când Duhul Sfânt are controlul, apar roadele acestea. Căci observă, nu noi producem roadele acestea, ci El în noi. Noi punem la dispoziţie solul. El trebuie să aibe mână liberă în cultivarea lui, dacă dorim să se ajungă la recolta aceasta. Şi observă că nu se zice „roadele Duhului,” ca şi când tu ai putea să ai una sau mai multe, iar eu să am altele; ci se zice „roada,” ceea ce înseamnă că toate sunt un singur fruct care trebuie să crească în fiecare din noi.

Lăsaţi să fie stabilit odată pentru totdeauna faptul că numai dacă aşteptăm şi primim promisiunea Mântuitorului despre putere putem să trăim vieţile pe care le doreşte El, să le trăim în mijlocul oamenilor pentru El. Tatăl acela care trebuie să trăiască acasă în faţa copiilor săi care cresc şi îl observă, care trebuie să poată ţine activ altarul familiar în loc să‑l lase să devină plicticos, să facă din el locul verde, proaspăt din faţa casei, are nevoie să aibă puterea aceasta promisă, deoarece de la el însuşi nu poate face lucrul acesta. Cred că măcar unii taţi ştiu lucrul acesta.

Iată mama aceea care trăieşte într‑o casă socotită umilă, ca mii de alte femei de felul ei, dar căreia i s‑a încredinţat cea mai sacră lucrare încredinţată vredoată mâinilor omeneşti, modelarea vieţilor preţioase. Dacă e undeva vreun loc sfânt în casa aceea, desigur că e acolo în lucrarea aceea: câtă răbdare, neoboseală şi dragoste, tact, înţelepciune şi putere îi trebuie femeii acesteia. Ah, voi mame, dacă trebuie să aştepte cineva să primească puterea promisă de Fiul Mariei – al aceleia care a fost plină de Duhul Sfânt încă înainte de naşterea Lui, pentru lucrarea sfântă care i‑a fost încredinţată – cu siguranţă, voi trebuie să aşteptaţi.

Este printre voi unul ale cărui planuri se par cu totul năruite? Lucrul pe care‑l iubeai şi pe care ţi l‑ai plănuit cu drag e îndepărtat dincolo de atingerea puterilor tale şi tu eşti silit să faci un lucru pentru care n‑ai nicio atracţie. Nimic altceva nu te poate ajuta, decât puterea Învăţătorului promisă ţie, pentru a păşi înainte cu credincioşie şi cu voioşie tocmai acolo unde ai fost plasat, fără să te plângi, fără să murmuri nici chiar în tainiţa sufletului tău, ci din contră să te adaptezi uşor, voios şi cu bucurie în planul Tatălui, cu faţa radiantă şi zâmbitoare. Numai puterea Lui poate câştiga biruinţa aceasta. Şi ea poate fi a ta prin aşteptare şi prin primire.

Vrei să repet deci cu toată tăria posibilă că după cum ai avut nevoie să crezi în Isus Cristos pentru mântuirea sufletului tău, tu ai nevoie să primeşti această putere a Duhului Sfânt care să lucreze mântuirea aceasta în viaţa ta actuală.

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

CARTE-DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE(5)

S.D.GORDON

CARTEA INTREAGA O GASITI AICI> DISCUTII INTIME DESPRE PUTERE

MESAJUL DE PE MUNTELE MĂSLINILOR

Lumina reflectorului

Coborând în portul Cleveland într‑o seară tocmai după căderea nopţii, un număr de pasageri erau adunaţi pe platforma superioară admirând luminile multicolore ale digului şi ale oraşului luminat din apropiere. Dintr‑o dată curiozitatea generală a fost atrasă de o mică ambarcaţiune deosebită din partea stângă, care se furişa în întuneric ca o dungă întunecată pe apele negre. Câţiva dintre noi care ne‑am nimerit să fim mai aproape de căpitan pe mica punte superioară, l‑am auzit zicând pe şoptite: „Aprinde reflectorul!” Aproape imediat o intensă lumină albă a căzut pe ambarcaţiunea străină, făcând‑o aşa de bine vizibilă, încât aproape puteam număra capetele cuielor şi numărul firelor din care erau împletite frânghiile.

Dacă unii dintre cei care citesc acum aceste rânduri am spus rugăciunea sugerată în discuţia noastră anterioară – “Doamne Isuse, arată‑mi ce nu‑Ţi place în viaţa mea şi ce ai vrea să schimb” – vom cunoaşte ceva din puterea reflectorului aceluia de pe lacul Erie. Există un reflector cu o lumină mai albă, mai intensă şi mai adânc pătrunzătoare decât oricare alta. În fiecare inimă care doreşte şi care I se deschide hotărâtă, Isus va aprinde reflectorul acesta. Tu vei începe să vezi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Şi faptul că tu vei vedea astfel, te-ar putea duce la descurajare. Multe lucruri ascunse, de care eşti bucuros că sunt ascunse, vor fi văzute în toată goliciunea lor. „Cum va fi posibil,” te vei întreba tu „să trăiesc viaţa pe care ambiţiile Învăţătorului meu mi‑o plănuit‑o, când eu am o inimă aşa de împărţită, cu ambiţii egoiste, cu păcătoşenie şi slăbiciune, aşa cum am început să o văd acuma? Cum voi putea oare?”

Există un singur răspuns pentru întrebarea aceasta chinuitoare a inimii, numai unul singur. Trebuie să avem putere, o putere supranaturală din afara noastră, care să vină şi să câştige biruinţa din noi şi apoi prin noi.

Dacă tânărul acela – a cărui viaţă este vânturată de pasiuni, de valuri, de aprige ispite aprinse la maxim până când i se frâng toate odgoanele până acolo că ajunge o corabie fără cârmă în largul mării – vrea totuşi să se stăpânească pe marea aceasta, el trebuie să aibă putere.

Dacă tânăra aceea trebuie să fie aşa de activă şi de simpatică în cercul social în care se mişcă după cum o vrea Isus să fie, ea trebuie să aibă putere să‑şi ţuguiască buzele într‑un „nu” rostit gingaş, dar cu o hotărâre de stâncă, atunci când se iveşte un lucru de care îşi dă seama bine că e discutabil. Ea trebuie să aibă putere.

Dacă tinerii de societate trebuie să rămână în lume şi totuşi să nu fie guvernaţi de spiritul ei, să nu fie nici mironosiţe, nici fanatici, nici extremişti, ci veseli şi radianţi şi plini de viaţă, şi totuşi liberi de toate faptele compromiţătoare caracteristice societăţii de pretutindeni, ei trebuie să aibă o putere excepţională care să-i susţină.

Pentru ca omul acela de afaceri, coborât în lupta aprigă a lumii acesteia unde îl cheamă datoria să reziste ispitei viclene de a înşela pe alţii şi să fie mereu atent să nu fie înşelat el însuşi, să‑şi păstreze un spirit fără răutate, netulburat de egoismul mulţimii – spuneţi‑mi voi, oamenilor – n‑are el nevoie de putere? De mai multă putere decât îşi dau seama unii dintre noi.

Pentru ca acelaşi om să mergă în prăvălia lui şi să îndepărteze de pe raft sau de pe tejghea un articol care îi aduce un bun venit, dar pe care ştie că Învăţătorul lui nu l‑ar ţine acolo – ah! – pentru aceasta trebuie să aibă putere.

Se cere putere ca să‑ţi ţii trupul sub control, gura curată, atât fizic, cât şi moral; ochii întorşi de la lucrurile la care nu trebuie să te gândeşti; urechea închisă la lucrurile care nu trebuie să intre pe această poartă a inimii; să nu admiţi să atârne pe pereţii imaginaţiei tale un tablou care n‑ar putea atârna pe pereţii camerei tale, să-ţi ţii fiecare organ al trupului curat şi să‑i dai numai întrebuinţarea naturală şi sfântă – aceasta cere putere.

Pentru ca tânărul acela să fie mereu treaz – prins în afaceri şi totuşi hottărât să ţină la distanţă orice aglomerare care i‑ar putea fura cealaltă parte a vieţii, partea lăuntrică de milostenie, de lectură a Bibliei, de rugăciune tainică a vieţii lui – aceasta cere o reală putere.

Se cere o putere pe care unii dintre noi încă nu o cunoaştem şi nici n‑am cunoscut‑o: să laşi paharul neatins şi drogul acela liniştitor să-l laşi negustat şi nefolosit. Dacă cotloanele unei farmacii ar putea vorbi, multe întâmplări ne‑ar izbi urechile, povestindu‑ne despre lupte şi înfrângeri care ne spun cu tristeţe despre lipsa totală a puterii.

Se cere putere unui om al lui Dumnezeu să vorbească pe faţă despre anumite păcate în faţa celor ce trăiesc în ele, şi încă şi mai multă putere să o facă cu liniştit şi cu delicateţea Predicatorului din Galilea.

Se cere putere să rămâi lângă povestea Evangheliei şi lângă vechea Carte, când literatura şi filosofia îţi prezintă posibilităţi aşa de frumoase de eseuri care sunt atât de înveselitoare şi de captivante. Se cere putere să laşi afară frumoasa retorică înflorită pe care eşti înclinat s‑o pui în practică, predicând pentru a‑ţi atrage complimentele doamnei aceleia cu gusturi literare de colo, ori ale avocatului tânăr şi inteligent din banca a cincea din partea stângă. Se cere putere să vezi că buzele care vorbesc pentru Dumnezeu sunt buze absolut curate şi viaţa care stă în faţa poporului e o viaţă cu totul curată.

Se cere putere să‑ţi păstrezi liniştea şi în casă, unde aşa de uşor se pot ivi neplăcerile. Câte vorbe urâte n‑ar putea povesti scaunele lovite cu piciorul şi uşile trântite cu mânie!

După toate celelelte, nu e oare viaţa casnică proba reală a puterii? Se cere putere să fii graţios şi puternic şi răbdător, delicat şi vesel chiar în lucrurile obişnuite şi în locurile obişnuite, nu-i aşa?

Şi după toate acestea am să vă spun acum, ceva care pentru mine e foarte minunat, şi zi de zi îmi devine tot mai de mirare: Învăţătorul s‑a gîndit la toate acestea. El s‑a gândit la viaţa ta. Dar vreau să zic, la viaţa ta însăţi, şi a făcut un aranjament ca să satisfacă din plin toate nevoile tale de putere. El stă astăzi din nou în mijlocul nostru şi punându‑şi mâinile străpunse pe braţul tău, îţi spune cu vocea Lui blândă, plină de dragoste şi clară, încet dar răspicat: „Tu – tu vei avea putere.” Pentru fiecare ispită subtilă şi puternică, pentru fiecare strigăt de nevoie, pentru fiecare geamăt surd de dezamăgire, pentru fiecare strângere din fălci în hotărâre disperată, pentru fiecare privire descurajată înspre ziua de mâine, pentru fiecare inimă plină de ambiţii arzătoare, sună în seara acesta promisiunea Lui minunată: Tu vei avea putere.”

Tradusa si scrisă în luna Decembrie, anul 1967 de Lidia Carcoana Tudor.

VA URMA

Read Full Post »

Older Posts »