Amos 4:11. V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu, şi aţi fost ca un tăciune scosdinfoc. Cu toate acestea, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.
Zaharia 3:2 Domnul a zis Satanei: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scosdinfoc?”
A member of the church, who previously had been attending services regularly, stopped going. After a few weeks, the pastor decided to visit him.
It was a chilly evening. The pastor found the man at home alone, sitting before a blazing fire. Guessing the reason for his pastor’s visit, the man welcomed him, led him to a comfortable chair near the fireplace and waited.
The pastor made himself at home but said nothing. In the grave silence, he…
Din niciunul. Ca și Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei românești sau Nicolae Moldoveanu, sau Vasilică Moisescu sau alții. Visky Ferenc a spus despre unii dintre colegii lui de închisoare: ”Ei nu făceau parte din nici o sectă”.
Desigur a nu face parte dintr-o sectă nu este o virtute purificatoare care te scapă de orice altă robie sau te îndreptățește. Mulți fac parte din secta celor ce nu fac parte în altceva decât în secta propriei îndreptățiri, stând în ea ca într-o carapace de broască țestoasă. A te feri însă de a fi prins în menghina unei apartenențe restrictive e poate doar un semn distinctiv al unei bune vederi și al unei maturități de dorit pentru oricine vrea să fie și eficient în lucrul Celui ce l-a chemat.
Ieri am citit (fugitiv) o carte: Biografia lui Costache Ioanid, editura Dalia, Timișoara, S-D Cătană. Autoarea dă dovadă de echidistanță și obiectivitate față de un subiect sensibil: apartenența religioasă. Mai puternic decât un blazon medieval sau un brand comercial modern, apartenența religioasă rămâne un subiect aprins: Ce ești? Unde mergi la Biserică? Unde ești membru? etc.
Că e un subiect dureros și actual o știu bine ce-i ce nu poartă aceste semne. Chiar dacă Alianțe și asociații par a acoperi cu bunăvoință diferențele religioase, oamenii dau dovadă de mai multă îngăduință față de unul dintr-o partidă bine-definită decât față de unul ce nu face parte din ”nimic”. Cum s-ar zice: mai bine să știm ce boală ai decât să te dai sănătos.
Citez în continuare o scrisoare pe care Cristian Ioanide, fiul lui Costache Ioanid director la revista Romanian Times din Portland USA a trimis-o autoarei cărții de mai sus.
”Creștinismul său l-a condus la cel mai pur idealism. Or, idealiștii resping cu grație, dar și cu hotărâre, atât etichetele, cât și galoanele. Nu le sunt de trebuință, pur și simplu, ci mai degrabă îi stânjenesc. Aduceți-vă aminte de catrenul din ”Lumânărele” care justifică crezul idealistului:
”Să fii rob, dar să fii fiu. Să fii mort, dar să fii viu. Să fii prinț și să nu fii. Să fii sfânt, dar să nu știi.”
Mie mi-ar fi trebuit câteva sute de ani ca să ajung la această superbă înțelepciune și înc-o sută ca s-o torn în această poetică condensată. Acest gen de ”crez” l-a făcut pe tatăl meu să iubească Biserica Invizibilă (așa cum o numesc teologiile protestante), singura universală și indivizibilă, mai mult decât orice altă biserică din lume. Și ei, și numai ei, a acceptat să-i fie membru. Pe de altă parte, apartenența la Biserica Invizibilă i-a creat posibilitatea de a se adresa întregului popor român în cea mai pură manieră paulină. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m-am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege; cu ceice sînt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mîntuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.” Cristian Ioanide
Ca o ironie, asemenea lui Eminovici, și Ioanid are probabil puțin ”sânge” românesc. Biografia fratelui Ioanid arată că a avut tată cu origini aromâne(născut în Pentihadia, Macedonia, în familia tatălui se vorbea și greaca). Mama, născută Ecaterina Hadgi-Mahdesian avea origini armene(vorbea și armeana). Dar limbile sunt nu de mult și sunt un blestem, sau urmarea unui păcat, Duhul lui Dumnezeu este din veșnicie. Poeziile creștine care redau învățătura curată sunt darul lui Dumnezeu pentru vorbitorii acelei limbi.
Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți
Articol scris de Michael Iovin, fiul fratelui Mia Iovin, în ziarul Micro-Magazin, din New-York, 1987, la moartea lui Costache Ioandi
„De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizontul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.
Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.
A zice Poet, a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag: El mi-e steag şi El mi-e soartă, Eu îl port. Dar El mă poartă. Cu cât vântu-I mai semeţ, Cu-atât steagu-I mai măreţ. Mic şi slab stegar sunt eu Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).
Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator: „Dacă tu ai ochi să vadă, dacă tu ai duh să creadă, Iată steagul! Altul nu-i. Pleacă fruntea-n faţa Lui! Tu eşti lut. Şi lut sunt eu. Însă steagu-I Dumnezeu!”
Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă: „Nicidecum, nicăieri, niciodată gândul meu altui domn nu-l aştern. În Isus viaţa mea e bogată, Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).
Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumul Taine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.
Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare: „Isus ne-a dat un Ghetsimani! O Golgotă! Un nume ce timp de două mii de ani a’mbogăţit o lume; Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă; Dar noi cu ce vom merge sus? şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).
A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului. Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme. . .”
Ioan17 - John 17 