In vremurile biblice, lepra era o boala dezgustatoare care-i smulgea pe bolnavi din familie si dintre prieteni. Legea lui Moise cerea ca orice bolnav de lepra sa strige tot timpul cat umbla, “Necurat, necurat,” ca nu cumva trecatorii sa fie contaminati de boala lui (vezi Leviticul 13:45).
Luca scrie ca odata Domnul Isus a intalnit zece leprosi care s-au oprit in departare si au strigat catre El, ““Isuse, Invatatorule, ai mila de noi!” Cand i-a vazut, Isus le-a zis: “Duceti-va si aratati-va preotilor!” (preotii erau cei care puteau declara in mod oficial ca un lepros era curatit), si pe cand se duceau, au fost curatiti. Unul din ei, cand s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamant la picioarele lui Isus, si I-a multumit. Era Samaritean. Isus a luat cuvantul, si a zis: “Oare n‑au fost curatiti toti cei zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?”” (vezi Luca 17:11-19).
Citim aceasta istorie si ne gandim, “Cum au putut cei noua sa fie atat de nerecunoscatori incat nici nu s-au mai intors sa-i aduca Domnului Isus un cuvant de multumire?” Insa prea multi dintre noi se fac vinovati de acelasi pacat al lipsei de recunostinta.
Din punct de vedere spiritual, starea noastra a fost odata cu mult mai grava decat boala fizica a leprei. Noi n-am fost doar bolnavi, noi eram cu totul morti din punct de vedere spiritual. Eram robi ai lumii, ai Satanei si ai poftelor firii noastre vechi. Eram prin firea noastra “copii ai maniei,” subiecte ale maniei lui Dumnezeu. Dar El, in bogatia indurarii si dragostei Sale, s-a intins spre noi si ne-a dat viata spirituala (vezi Efeseni 2:1-5). El ne-a iertat pacatele prin moartea Fiului Sau si ne-a infasurat in neprihanirea desavarsita a Domnului Isus.
Faptul ca Cristos ne-a dat viata spirituala este un miracol cu mult mai mare si cu beneficii infinit mai mari decat vindecarea de lepra. Si cu toate acestea, de cate ori Ii multumim noi Domnului pentru mantuire? Te-ai oprit in ziua de azi sa-I multumesti lui Dumnezeu ca te-a izbavit de sub stapanirea intunericului si te-a stramutat in imparatia Fiului Sau? Si daca aduci multumiri, nu sunt cumva doar niste vorbe goale, in felul in care multumesc unii la masa? Este multumirea ta o recunostinta din inima, reala, pentru ce-a facut Dumnezeu pentru tine in Cristos?
Adevarul este ca intreaga noastra viata ar trebui sa fie o multumire continua. Pavel spune audientei sale din Atena ca “[Dumnezeu] da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile” (Fapte 17:25). Asta inseamna ca fiecare gura de aer este un dar de la Dumnezeu. Tot ce suntem si tot ce avem este un dar de la El. Daca tu ai abilitati intelectuale sau profesionale, acestea sunt daruri de la Dumnezeu. Este adevarat ca poate ai studiat cu sarguinta la facultate sau poate ai facut practica indelungata in meseria ta, dar de unde ai oare capacitatea ta intelectuala si talentul tau innascut? Vin de la Dumnezeu, Cel ce te-a creat cu aptitudini innascute si apoi in providenta Sa plina de bunatate te-a ajutat in dezvoltarea acestor abilitati.
Trebuie sa dam atentie atentionarii lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel, in cartea Deuteronomul:
Vezi sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau, pana acolo incat sa nu pazesti poruncile, randuielile si legile Lui, pe care ti le dau azi. Cand vei manca si te vei satura, cand vei zidi si vei locui in case frumoase, cand vei vedea inmultindu-ti-se cirezile de boi si turmele de oi, marindu-ti-se argintul si aurul, si crescandu-ti tot ce ai, ia seama sa nu ti se umfle inima de mandrie si sa nu uiti pe Domnul, Dumnezeul tau… Vezi sa nu zici in inima ta: “Taria mea si puterea mainii mele mi-au castigat aceste bogatii.” Ci adu-ti aminte de Domnul, Dumnezeul tau, caci El iti va da putere sa le castigi, ca sa intareasca legamantul incheiat cu parintii vostri prin juramant, cum face astazi (Deuteronomul 8:11-14, 17-18).
Cei mai multi din cei care citesc aceasta carte recunosc ca tot ce au vine de la Dumnezeu, dar oare de cate ori ne oprim sa-I aducem multumirile noastre? La sfarsitul unei zile de munca in profesiunea sau lucrul tau, iti faci oare timp sa spui, “Iti multumesc, Tata ceresc, ca mi-ai dat capacitatea si priceperea si sanatatea sa-mi faci lucrul de astazi”? Treci prin casa ta, cu pasii sau doar cu gandul, si observand bunurile si decoratiunile din ea te opresti oare vreodata si-I spui lui Dumnezeu, “Doamne, tot ce am in casa, si hrana din camara si masina (sau masinile) din curte sunt daruri de la Tine. Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija atat de generoasa”? Sau daca esti inca elev sau student, Ii multumesti vreodata lui Dumnezeu pentru memoria pe care o ai si pentru mijloacele financiare care fac posibila continuarea studiilor si pregatirea ta pentru viitor? Cand aduci multumiri la vremea mesei, este doar o rutina, ceva masinal, sau este o exprimare din toata inima a recunostintei catre Dumnezeu pentru purtarea Sa de grija continua in toate nevoile tale fizice?
A lua de gratis toate bunurile pamantesti si binecuvantarile spirituale pe care Dumnezeu le-a revarsat cu atata bogatie peste noi, si a neglija astfel sa-I aducem continuu multumiri, este unul din pacate noastre “acceptabile.” De fapt, mult prea multi crestini nu considera acest lucru ca fiind pacat. Si totusi, Pavel in descrierea pe care el o face omului plin de Duhul, spune ca trebuie sa multumim “…totdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 5:20). Remarcati cuvantul totdeauna si cuvantul toate (sau orice). Asta inseamna ca intreaga noastra viata trebuie sa fie o viata de exprimare a multumirii, de recunostinta.
A exprima multumirea fata de Dumnezeu atat pentru binecuvantarile trecatoare cat si pentru cele spirituale nu este doar ceva frumos, nu este doar o chestiune de buna crestere si amabilitate—este insasi voia morala a lui Dumnezeu. A nu-I aduce multumirea care I se cuvine este pacat. Noua poate ni se pare doar un pacat nepericulos, fiindca nu produce rau altora. Insa el este un afront si o insulta fata de Cel care ne-a creat si ne sustine in orice clipa a vietii. Si daca, asa cum spune atat de clar Domnul Isus, a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul este cea mai mare si cea dintai porunca, atunci nerecunostinta noastra ca obicei de viata este o incalcare a celei mai mari porunci.
In Romani 1:18-32, Pavel ne da o descriere foarte vie a spiralei morale coboratoare a umanitatii pagane din acele vremuri, in urma faptului ca Dumnezeu i-a lasat tot mai mult in voia inclinatiilor ticaloase ale inimii lor rele. In prima parte a descrierii sale Pavel scrie, “Macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat” (vers.21).
Deci ticalosia lor tot mai mare a inceput de fapt cu lipsa lor de evlavie (nu L-au onorat pe Dumnezeu ca Dumnezeu) si cu nerecunostinta fata de El (nu I-au adus multumirea cuvenita). Degradarea lor morala a fost rezultatul judecarii lor, in urma careia Dumnezeu i-a lasat progresiv sa mearga spre forme tot mai perverse de imoralitate si de alte lucruri rele. Putem deduce usor din acest pasaj al Scripturii ca lipsa multumirii (nerecunostinta) este o chestiune serioasa. Poate noua ni se pare un pacat minuscul, insa in fata lui Dumnezeu este ceva serios.
Esecul in a-L onora pe Dumnezeu prin neaducerea de multumiri este in mod evident o caracteristica a culturii zilelor noastre. Tot asa este si decadenta tot mai mare. De fapt, descrierea depravarii morale pe care o gasim in Romani 1:24-32 ar putea fi aplicata veacului nostru fara prea mari modificari de exprimare. Unii se intreaba daca peste noi nu a venit din nou judecata lui Dumnezeu pentru esecul de a-L onora si de a-I fi recunoscatori. Cu siguranta noi, credinciosii, nu dorim sa contribuim si sa dam ocazie lui Dumnezeu sa ne judece. Insa face asta fara sa fim constienti daca, alaturi de intreaga societate, nu-I aducem lui Dumnezeu multumirile care I se cuvin. De fapt, putem fi chiar mai vinovati decat altii, fiindca noi ca credinciosi ar trebui sa stim mai bine ce sa facem. Domnul Isus a spus, “Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Datorita faptului ca noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, suntem cu atat mai responsabili sa o ascultam. Si o parte a ascultarii noastre este recunostinta, multumirea catre Dumnezeu pentru toate.
Nu este nici o indoiala ca decadenta morala tot mai accentuata din jurul nostru este ingrozitoare si inspaimantatoare. Ne intrebam deseori pana unde va continua. Data viitoare cand vrem insa sa-i judecam pe acesti oameni trebuie sa ne intrebam daca nu cumva am contribuit si noi insine in vreun fel la lunecarea lor pe spirala degradanta a coruptiei morale, prin esecul nostru alaturi de al lor, in a-L onora pe Dumnezeu si a-I aduce multumire.
Trebuie deci sa multumim si sa fim recunosatori pentru toate lucrurile. In mod deosebit ar trebui sa-I multumim cand primim ceva deosebit de la Dumnezeu sau am fost izbaviti dintr-o imprejurare dificila. V-am marturisit deja ispita mea de a ma ingrijora in legatura cu posibilitatea de a pierde legatura cu urmatorul zbor in calatoriile mele. O alta ispita legata tot de aceste calatorii o am la recuperarea bagajelor cand sunt sub tensiune si ma intreb daca bagajul meu va sosi si daca n-a fost ratacit pe undeva. Am avut atatea incidente cu bagaje intarziate incat intotdeauna ma astept ca bagajul meu sa nu soseasca deodata cu mine! Si acest gand ma ispiteste mereu. Deci de fiecare data cand ma duc sa-mi recuperez bagajul trebuie sa reiau in gand adevarurile din capitolul 8 despre anxietate.
In timp ce lucram la acest capitol, a trebuit sa zbor la São Paulo, Brazilia, pentru niste oportunitati legate de lucrare. La sosire, dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor, m-am dus in sala de bagaje alaturi de peste 150 de pasageri ai zborului nostru, unde inca odata m-am confruntat cu ispita ingrijorarii. Tensiunea a inceput sa creasca pe masura tot mai multe bagaje veneau pe banda rulanta, iar al meu nu era printre ele. (Un bagaj intarziat poate fi o problema mai ales intr-o tara straina). Dupa ce mai mult de doua treimi din pasageri si-au luat bagajele, in cele din urma a aparut si al meu. Cand l-am ridicat de pe banda rulanta, am inaltat o rugaciune de multumire din inima catre Dumnezeu. Si apoi, cand mi-am despachetat lucrurile in camera mea de hotel, I‑am multumit din nou lui Dumnezeu ca am primit geanta si aveam ce despacheta.
Poate voua vi se pare o nimica-toata sa aveti un bagaj intarizat, si intr-adevar in cursul unei intregi vieti asa si este. Insa in situatia cand trebuie sa porti aceleasi haine timp de doua-trei zile si cand trebuie sa cumperi din nou articole de toaleta proprie, nu ti se pare o nimica-toata. Insa viata e plina de evenimente care ne intarzie, ne incomodeaza, ne obstructioneaza sau ne blocheaza planurile. In mijlocul acestor evenimente, trebuie sa luptam impotriva ingrijorarii si frustrarii. Insa cand Dumnezeu ne da usurare, sau cand Il vedem ca ne scapa din astfel de circumstante, ar trebui sa prindem momentul special si sa-I multumim.
IN TOATE LUCRURILE?
Haideti sa urmarim un pic mai departe scenariul bagajului intarziat. Sa presupunem ca geanta mea n-ar fi sosit cu mine in acelasi zbor, sau chiar sa presupunem ca n-ar mai fi sosit niciodata. Si in acest caz ar mai fi trebuit oare sa‑I aduc multumire lui Dumnezeu? Inainte de a te gandi la raspunsul acestei intrebari, incearca sa introduci si tu in povestea aceasta o incurcatura care-ti vine tie in minte, sau un lucru care ti s-a intamplat, sau ceva imaginar care speri sa nu ti se intample niciodata. Asta va face ca raspunsul la intrebarea urmatoare sa nu fie unul pur teoretic. Deci, in situatia proprie pe care ai gandit-o, fie ea reala sau inaginara, ar trebui sa-I mai aduci multumiri lui Dumnezeu?
Deci intrebarea noastra este,Trebuie noi sa-I aducem multumiri lui Dumnezeu si atunci cand circumstantele nu mai sunt cum ne-am dorit? Raspunsul este da, insa pentru un motiv cu totul diferit. In 1 Tesaloniceni 5:18 Pavel scrie, “Multumiti lui Dumnezeu in toate imprejurarile [in trad. Cornilescu, “pentru toate lucrurile”]; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Cristos Isus, cu privire la voi.”
Aceasta porunca este diferita de cea din Efeseni 5:20, unde ni se pornceste sa aducem multumiri pentru toate. Cred, luand in considerare contextul, ca in Efeseni Pavel ne indeamna sa ne dezvoltam un obicei de exprimare a recunostintei pentru toate binecuvantarile pe care Dumnezeu le revarsa in bogata Lui indurare peste noi; cu alte cuvinte, una din caracteristicile unei vieti umplute de Duhul este o inima recunoscatoare.
In pasajul din Tesaloniceni, insa, Pavel ne invata sa aducem multumire in toate imprejurarile, chiar si in acelea pentru care nu simtim multumire. Ne cere oare Pavel sa rostim multumire printre scrasnituri de dinti, sa rostim multumire doar prin forta vointei, in timp ce in inima simtim dezamagire? Raspunsul la aceasta intrebare se gaseste in promisiunile lui Dumnezeu pe care le gasim in Romani 8:28-29 si 38-39:
De alta parte, stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau. Caci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel intai nascut dintre mai multi frati… Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Cristos, Domnul nostru.
Versetul 28 ne spune ca pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine. Intelesul este ca Dumnezeu face ca toate lucrile sa lucreze impreuna spre bine; fiindca “lucrurile” – adica circumstantele – nu lucreaza ele insele spre binele cuiva. Mai degraba, Dumnezeu directioneaza rezultatul acestor circumstante spre binele nostru. Totusi, “binele” este definit in versetul 29 ca fiind asemanarea noastra tot mai mare cu chipul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pavel ne spune ca Dumnezeu face din toate imprejurarile noastre, atat din cele bune cat si din cele rele (desi in context Pavel le are in vedere in mod deosebit pe cele rele) instrumente de sfintire, de crestere a noastra tot mai mult inspre asemanarea cu Domnul Isus.
Deci in situatiile care nu sunt cum dorim, noi trebuie sa-I aducem multumire lui Dumnezeu pentru ca va folosi intr-un fel sau altul respectiva situatie pentru dezvoltarea caracterului nostru crestin. Nu trebuie sa speculam cum ar putea Dumnezeu face asta, fiindca deseori caile Lui sunt tainice si mai presus de intelegerea noastra. Deci prin credinta in promisiunea lui Dumnezeu din Romani 8:28-29 noi implinim porunca din 1 Tesaloniceni 5:18 de a aduce multumiri lui Dumnezeu in toate lucrurile.
Mai mult decat atat, cand ne gasim in mijlocul circumstantelor dificile, avem promisiunea versetelor 38-39 ca nimic, incluzand aici si situatia in care ne aflam noi, nu ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu. Inca odata, trebuie sa ne agatam de aceasta promisiune prin credinta. Avem deci o dubla asigurare care ne face in stare sa aducem multumiri in respectiva imprejurare. Intai de toate prin credinta suntem siguri ca Dumnezeu foloseste sau va folosi acea dificultate specifica pentru a ne face mai asemanatori chipului Domnului Isus. In al doilea rand, avem asigurarea ca chiar in mijlocul dificultatii noi suntem inconjurati de dragostea lui Dumnezeu.
Deci aducerea de multumiri sau exprimarea recunostintei catre Dumnezeu intr-o imprejurare deceptionanta sau dificila se poate face doar prin credinta in promisiunile lui Dumnezeu. Nu este deloc ceva ce se face exclusiv prin forta vointei (daca ar fi asa, am aduce multumiri doar de pe buze nu si din inima). Insa atunci cand ne agatam de promisiunile lui Dumnezeu, putem spune, “Tata, imprejurarea in care ma gasesc este dificila si dureroasa. Eu n-as fi ales-o, insa Tu, in dragostea si intelepciunea Ta, ai ales-o pentru mine. Stiu ca o folosesti pentru binele meu, de aceea prin credinta iti multumesc pentru binele pe care Tu-l vei implini in viata mea prin ea. Ajuta-ma sa cred cu tarie asta si sa-Ti pot multumi din inima.”
Astfel, in rezumat, ar trebui sa incercam sa dezvoltam un obicei de a aduce multumiri inaintea lui Dumnezeu si a ne exprima necontenit recunostinta fata de El. Mai presus de toate ar trebui sa-I multumim pentru mantuire si pentru oportunitatile de crestere spirituala si de lucrare. Ar trebui sa-I multumim in mod frecvent pentru abundenta binecuvantarilor materiale pe care ni le-a dat. Si apoi, cand circumstantele sunt cum nu trebuie si nu sunt cum am dori noi, ar trebui si atunci sa-I multumim, prin credinta, pentru ceea ce lucreaza El in noi prin aceste circumstante, pentru transformarea noastra spre a fi tot mai mult in asemanarea Fiului Sau.
Ca o aplicatie a acestui capitol—de a dezvolta obiceiul exprimarii recunostintei si aducerii de multumiri—va sugerez sa memorizati Efeseni 5:20 si 1 Tesaloniceni 5:18 si sa va rugati regulat in legatura cu aceste versete, cerandu-I lui Dumnezeu sa le faca sa se implineasca in voi. In acest mod veti creste tot mai mult in obisnuita de a multumi intotdeauna si pentru toate lucrurile. Apoi, in timpul petrecut zilnic cu Dumnezeu, folositi o parte din timp exprimandu-va in fata Lui recunostinta pentru binecuvantarile concrete, atat pentru cele trecatoare cat si pentru cele spirituale.
Acum sa ne intoarcem din nou la scopul principal al acestei carti. Dupa cum sugereaza subtitlul, scopul este de a ne ajuta sa confruntam cu onestitate pacatele subtile pe care le toleram in vietile noastre astfel incat sa umblam mai umili inaintea lui Dumnezeu si cu respect fata de necredinciosii fata de care avem asa un duh de judecata. Acest scop va fi atins in masura in care noi toti, inclusiv eu, ne examinam cu rugaciune si sinceritate inimile si vietile inaintea lui Dumnezeu, cerandu-I sa ne arate pacatele noastre subtile. Sper ca deja ati facut acest lucru la sfarsitul capitolelor 7, 8 si 9, si ca veti continua si in capitolele care urmeaza.
Daca pana in acest punct esti cu totul descurajat de pacatul tau, aminteste‑ti evanghelia. Chiar daca ascultarea ta de legea lui Dumnezeu este imperfecta si cu pete, ascultarea lui Cristos este desavarsita si completa. Si Dumnezeu nu doar ca ti-a ierat pacatele (atat cele subtile cat si acele nu chiar asa subtile) ci ti-a si socotit tie, ti-a creditat tie ascultarea fara pata a lui Cristos. Dumnezeu vrea sa lucreze in tine si cu tine pentru confruntarea pacatului, dar El o face fiind Tatal tau, nu Judecatorul tau.
Daca nu te-a atins nimic din aceste patru capitole, ar trebui sa le parcurgi inca odata. In timp ce poate nu esti ispitit spre ingrjorare, frustrare sau nemultumire, esti sigur ca nu-ti lipseste intr-o oarecare masura evlavia? Este viata ta focalizata in intregime pe Dumnezeu, astfel incat privesti intreaga viata din aceasta perspectiva? Dar cu recunostinta cum stai? Ii multumesti lui Dumnezeu intotdeauna si pentru toate lucrurile, si Ii multumesti chiar si in circumstantele dificile prin care treci?
Sper ca pana acum fiecare din noi a inteles ca avem unele pacate “respectabile,” poate atitudini si actiuni pe care nu le-am considerat pacate si n‑am realizat seriozitatea lor. Daca te-ai simtit intr-o oarecare masura umilit si daca inima ta s-a mai inmuiat, atunci esti intr-o postura buna de a merge mai departe, fiindca pacatele la care vom privi de acum inainte vor fi probabil mai “urate” decat cele examinate pana acum.
The hymn is a prayer for God to remain present with the speaker throughout life, through trials, and throughdeath. The opening line alludes toLuke 24:29,
“Abide with us: for it is toward evening, and the day is far spent”:
Lyrics: Henry F. Lyte Music: William H. Monk
Abide with me; fast falls the eventide; The darkness deepens; Lord with me abide. When other helpers fail and comforts flee, Help of the helpless, O abide with me.
Swift to its close ebbs out life’s little day; Earth’s joys grow dim; its glories pass away; Change and decay in all around I see; O Thou who changest not, abide with me.
I need Thy presence every passing hour. What but Thy grace can foil the tempter’s power? Who, like Thyself, my guide and stay can be? Through cloud and sunshine, Lord, abide with me.
Hold Thou Thy cross before my closing eyes; Shine through the gloom and point me to the skies. Heaven’s morning breaks, and earth’s vain shadows flee; In life, in death, O Lord, abide with me.
Dragii mei,
Domnul inca isi arata indurarile sale fara margini … numai de ar fi credinciosii gata sa le recunoasca si sa se pocaiasca!
E o minune faptul ca mai putem asculta un mesaj biblic clar si nealterat.
E o minune faptul ca mai putem asculta si fredona piese muzicale lipsite de galagia si saracia hiturilor crestine ale momentului.
E o minune ca pe internet mai putem primi si mesaje de incurajare si de mustrare, printre terrabytes de gunoaie de tot felul (multe aflate la categoria “informatii”)
E o minune ca mesajele curate ajung sa fie apreciate si sa transforme vieti in continuare!
E o minune ca exista mii de site-uri crestine care indica spre Dumnezeu.
E o minune ca avem libertate de exprimare si TOATE conditiile sa fim marturii in aceasta lume stricata si separata de Dumnezeu.
E o minune cata rabdare are Dumnezeu cu noi, in ciuda nestatorniciei si lipsei noastre de atasament fata de El. CAT VOM MAI TRAI ACESTE MINUNI? Nu pot raspunde acestei intrebari, dar observ urmatoarele realitati socante: Crestinii si-au pierdut puterea si sunt in cadere libera. Crestinii s-au indepartat mult de Dumnezeu si s-au apropiat de idolii care au infatisari ce acopera toate formele si gusturile. Crestinii s-au intinat prin legaturi cu lumea, si-au pierdut puterea de a lumina si de a sara. Crestinii prefera mai degraba sa exalte in inima si trupul lor decat sa-si aduca vietile ca niste jertfe. Crestinii au ramas holbandu-se la tablourile eroilor credintei (Evr.11) ca intr-un muzeu si nesocotesc porunca lui Dumnezeu de a LEPADA pacatul si a se uita tinta la Domnul Isus Hristos, Desavarsirea credintei (Evr.12) Crestinii au uitat sa se pocaiasca atunci cand cad, astfel, viata lor ramane constanta fata de Dumnezeu (=departe) si fata de pacat (=lipita) Crestinii se iubesc mai mult pe sine decat pe semeni. Crestinii au lideri care cad lamentabil si care nu se mai ridica. Crestinii au uitat simplitatea si claritatea Evangheliei dar cauta justificari pentru toate abaterile care de-abia le mai deranjeaza constiinta. Crestinii nu mai frecventeaza biserica decat daca a devenit o obisnuinta sau trebuie sa se intalneasca cu grupul caruia apartine (si in care Isus nu prea este invitat) Crestinii sunt la curent cu moda, petrecerile, filmele de toate genurile, si s-au inrolat ca promotori ai acestora. Crestinii si-au ridicat invatatori dupa placerile lor si care le aproba si sustin modul de viata. Ma intreb: ne mai putem numi crestini traind asa? Raspunsul Bibliei este clar:
Domnul cunoaste pe cei ce sunt ai Lui (2Tim2)
Oricine rosteste Numele Domnului sa se departeze de pacat (2Tim2)
Ii veti cunoaste dupa roadele lor (Mat7)
MAI ESTE O MINUNE pe care nu pot sa nu o mentionez:
Au mai ramas crestini sinceri si devotati Lui care se roaga, citesc Biblia, postesc si striga dupa trezire.
Daca ai fost miscat macar putin de un mesaj din partea lui Dumnezeu, dar simti ca nu ai putere, cauta-L si EL se va lasa gasit.
Prin mila lui Dumnezeu, sunt un crestin slab dar care vreau sa cresc, care cad, dar sunt ridicat de El si vreau sa-L urmez DOAR pe El! Daca simti nevoia sa vorbesti cuiva si nu poti sa o faci cu un lider duhovnicesc din biserica ta sau nu gasesti pe nimeni mai apropiat, as fi onorat de Domnul sa putem mijloci impreuna inaintea Lui pentru biruinta.
Daca Il cunosti pe El si traiesti cu El, ai o datorie de a fi sincer cu ceilalti din jurul tau si sa-i incurajezi sa se pocaiasca, in primul rand prin Scriptura si apoi prin EXEMPLUL personal! Uneste-te cu cei sinceri care cauta mai mult decat orice sa placa lui Dumnezeu! Roaga-te si trimite orice fel de mesaj de trezire la pocainta catre cunoscutii tai crestini!
M-as bucura ca, in aceasta vreme in care traim apostazia bisericii la cotele cele mai inalte, sa existe MACAR UN SINGUR om care sa se pocaiasca si sa-L urmeze pe Domnul cu toata inima!
HAR din belsug!
Cu dragoste din EL,
Daniel
Ingrijorarea este o nesiguranta plina de teama in legatura cu viitorul, fie pe termen scurt (ca in zborurile mele cu avionul) fie pe termen lung, ca de exemplu in cazul pierderii unui loc de munca. Frustrarea este de obicei rezultatul unui eveniment imediat care mi-a blocat planurile sau dorintele. Nemultumirea, subiectul prezentului capitol, vine deseori din circumstante neplacute de care ne izbim mereu si pe care nu le putem schimba.
Inainte, insa, de a intra in subiect vreau sa recunosc ca exista o nemultumire care este legitima. Fiecare dintre noi ar trebui sa fie, intr-o anumita masura, nemultumit de nivelul cresterii sale spirituale. Daca nu avem aceasta nemultumire, ne oprim din crestere. Mai exista si ceea ce s-ar putea numi o nemultumire profetica fata de nedreptate si alte rele din societate, cuplata cu dorinta de a vedea o schimbare pozitiva. Subiectul acestui capitol este nemultumirea pacatoasa care afecteaza negativ relatia noastra cu Dumnezeu.
De fapt, cele mai frecvente atentionari din Scriptura referitoare la nemultumire se refera la bani si avutii, insa in acest capitol doresc sa abordez o forma de nemultumire si mai raspandita intre crestinii dedicati, o atitudine care poate fi declansata de situatii persistente, cateodata imposibil de schimbat, care ne pun credinta la incercare.
Iata cateva exemple de astfel de situatii:
·Un loc de munca unde nu suntem impliniti sau unde castigam putin
·Lipsa unui partener de viata in floarea varstei sau ulterior
·Incapacitatea de a naste copii
·O casnicie nefericita
·Dizabilitati fizice
·Stare de sanatate precara
Sunt sigur ca sunt si alte circumstante dureroase pe care nu le-am cuprins in aceasta lista. Insa indiferent care ar fi acestea, adevarurile enuntate in acest capitol se aplica tuturor acestor situatii.
Pe langa aceaste circumstante cu adevarat dureroase, cauza nemultumirii noastre poate fi adeseori triviala. Eu nu sunt priceput la chestiuni administrative, asa ca daca sunt supus mult timp la astfel de probleme ma simt stresat si sunt ispitit sa fiu nemultumit. Evident, necesitatea de a ma ocupa cu detalii administrative este o nimica-toata comparata cu situatiile insirate mai sus. Insa am mentionat-o pentru a scoate in evidenta ca indiferent cat de bune ar fi circumstantele in care ne gasim, vorbing in general, exista totusi cate un lucru marunt care ne poate produce nemultumire.
Nu sunt strain de unele din aceste stari foarte dificile. Aveam aproape treizeci si patru de ani cand m-am casatorit, deci am gustat putin din singuratatea vietii de adult. Chiar si dupa aceea m-am luptat cu o anumita nemultumire la meciurile de fotbal sau baschet ale fiului nostru cand vedeam ca sunt cu cel putin zece ani mai in varsta decat ceilalti parinti care asistau la meci. Si apoi mai am si niste dizabilitati fizice. Toata viata am suferit de probleme de vedere si de auz, pentru care nu exista tratament. N-am putut sa joc baseball ca ceilalti copii. Si astazi, desi sunt mai in varsta, aceste dizabilitati de totdeauna ma deranjeaza, ca sa nu spun ca-mi fac viata dificila.
N-am intentia ca acest ultim paragraf sa sune ca si cand mi-as plange de mila. Sunt gata sa recunosc ca circumstantele cu care ma confrunt eu sunt minore in comparatie cu ale altor credinciosi. Insa vreau sa stiti ca daca va luptati cu nemultimiri, sunt si eu alaturi de voi. Poate imprejurarile voastre sunt mai dificile ca ale mele toate, insa adevarul este faptul de a fi sau de a nu fi multumiti tine mai mult de raspunsul nostru in fata imprejurarilor vietii decat de gradul lor de dificultate.
Oricare ar fi situatia care ne provoaca nemultumirea, si oricat de severa ar fi ea, trebuie sa recunoastem ca nemultumirea este pacat. Aceasta afirmatie ar putea surprinde pe multi. Suntem atat de obisnuiti sa raspundem in fata imprejurarilor dificile cu ingrijorare, frustrare sau nemultumire incat le consideram reactii normale la diferitele vicistitudini ale vietii. Insa daca ne vine sa gandim astfel, asta nu dovedeste decat ca aceste pacate sunt foarte subtile si ca ne este foarte usor sa le consideram acceptabile. Cand nu realizam insa ca acest mod de raspuns este un pacat, nu ne deosebim cu nimic de necredinciosii care nu-L includ defel pe Dumnezeu in ecuatia vietii lor. Si am ajuns iarasi la lipsa evlaviei drept cauza de temelie a tuturor celorlalte pacate.
Scopul primordial al acestei carti este acela de a ne ajuta sa confruntam prezenta acestor multor pacate subtile in noi si sa recunoastem faptul ca intr-o mare masura ele ne-au ajuns acceptabile. Le toleram in noi fara sa ne deranjeze prea mult. Asta le face si mai periculoase fiindca, pe langa pacatul in sine ele pot deschide usa inimii noastre catre alte pacate mai mari. Nemultumirea, de exemplu, poate duce foarte lesne la resentiment si amaraciune fata de Dumnezeu si de alti oameni.
Al doilea scop al acestei carti este acela de a sugera cai de a confrunta aceste pacate, chiar daca sectiunile care se ocupa de asta recunosc ca sunt scurte. Si veti vedea insa, trecand prin aceste capitole ca, pentru mine, calea principala de atac este folosirea versetelor potrivite din Scripturi. La urma urmei, in rugaciunea Sa de Mare Preot, Domnul Isus s-a rugat, “Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvantul Tau este adevarul” (Ioan 17:17). In timp ce expresia “cuvantul adevarului” se refera in principal la evanghelie, ea include cu siguranta adevarul vointei morale a lui Dumnezeu din toata Scriptura cat si cuvintele de invatatura si incurajare care ne ajuta sa implinim aceasta vointa morala a Lui.
Am amintit deja Psalmul 139:16 ca fiind pasajul din Scriptura care ma ajuta in frustrari. Dar acelasi adevar al faptului ca Dumnezeu a randuit zilele noastre cu toate urcusurile si coborasurile lor, cu binecuvantarile si dezamagirile lor, ne poate ajuta (si pe mine ma ajuta) in imprejurarile care ne produc nemultumire. Indiferent de circumstantele tale, si si indiferent cat de dificile ar fi ele, adevarul este ca ele sunt randuite de Dumnezeu ca parte a planului Sau general pentru viata ta. Dumnezeu nu face nimic, sau nu permite nimic, fara un scop. Toate scopurile Sale, oricat de misterioase si de imprevizibile ne-ar putea parea noua, sunt toate pentru slava Sa si in cele din urma pentru binele nostru.
Iar pentru aceia dintre noi care se confrunta cu dizabilitati fizice, sau chiar cu problema infatisarii lor fizice, Psalmul 139:13 poate fi de folos. “Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele.” Dumnezeu a format El Insusi ADN-ul si alti factori biologici care determina caracteristicile noastre fizice incat psalmistul poate spune, “Dumnezeu m-a format in pantecele mamei mele.” Este un adevar incredibil! Tu si eu suntem cum suntem din punct de vedere fizic pentru ca asa ne-a creat Dumnezeu. Iar El ne-a facut asa cum suntem fiindca asa putem implini cel mai bine planurile Sale cu noi. Pentru unii din cei cu dizabilitati fizice severe, acest plan pentru ei pare fara sens. Insa daca credem ca suntem ce suntem fiindca asa ne-a facut Dumnezeu, vom putea invata sa ne acceptam handicapul si sa credem ca Domnul il poate folosi pentru gloria Sa.
Psalmul 139:13 poate fi de ajutor acelora dintre noi care au parte de un anumit grad de limitari fizice. Sigur, el nu se refera la toate domeniile vietii, insa poti fi sigur ca in Biblie vei putea gasi alte texte specifice care se potrivesc circumstantelor tale individuale.
Cu mai multi ani in urma un prieten mi-a dat niste versuri scrise de Amy Carmichael, avand titlul “In acceptare gasesti pacea.” In primele patru strofe Amy zugraveste imaginea persoanei in suferinta care cauta pacea in uitare, in activitate febrila, in separare si retragere, si chiar in supunerea in fata inevitabilului. In cele din urma, in cea de-a cincea strofa, cel ce sufera gaseste usurare in aceste cuvinte:
El a zis, “Voi accepta intristarea zdrobitoare
Pe care Dumnezeu maine
O va explica fiului Sau.”
Atunci tulburarea din adancul sau s-a potolit,
N-au fost degeaba cuvintele, nu degeaba:
Caci in acceptare gasesti pacea.[i]
Un aspect de abordare a circumstantelor dezamagitoare neatins de Amy Carmichael este acela al resemnarii insotite deseori de ranchiuna, in cazul cand nu mai avem alta varianta. Ne putem resemna in fata circumstantelor care stim ca nu se mai schimba, pastrand insa in inimile noastre o nemultumire mocnita. Insa, asa cum a exprimat foarte bine Amy, nici in resemnare nici in supunere nu gasim pace, ci doar in acceptare.
Acceptarea inseamna ca tu accepti circumstantele prin care treci ca si cum vin de la Dumnezeu, crezand cu tarie ca El stie fara sa greseasca ceea ce este mai bine pentru tine, si ca in dragostea Sa El planifica doar ceea ce-ti este mai bine. Ajungand apoi la o stare de acceptare, poti sa-I ceri lui Dumnezeu sa-ti dea voie sa folosesti circumstantele dificile pentru a-L glorifica. In acest fel te-ai mutat de la atitudinea de victima la atitudinea de slujire. Incepi atunci sa intrebi, “Doamne, cum pot sa-mi folosesc dizabilitatea (sau orice alta circumstanta dificila) pentru a Te servi pe Tine si a Te glorifica?”
Poate intrebi, “Dar n-ar trebui oare sa ma rog pentru vindecare fizica sau pentru usurarea altor situatii dureroase?” Da, suntem invitati sa ne rugam pentru astfel de situatii, dar trebui sa o facem intotdeauna cu convigerea ferma ca Tatal nostru din ceruri, infinit de intelept si de iubitor, stie ce este mai bine pentru noi, si cu disponibilitatea sa acceptam raspunsul Sau pentru noi.
Dupa moartea primei mele sotii, un prieten mi-a trimis un mesaj cu urmatorul citat dintr-un autor necunoscut:
Doamne, sunt dispus
Sa primesc ce-mi dai,
Sa-mi lipseasca ceea ce-mi opresti,
Sa renunt la ceea ce Tu-mi iei.
Evident, la acel moment, gandul de a nu ma mania pe Dumnezeu ca mi-a luat sotia era potrivit pentru mine. Dar daca ar fi sa ajungi complet handicapat printr-un accident nefericit, vei putea oare sa spui, “Doamne, sunt gata sa accept aceasta dezabilitate invalidanta pe care Tu mi-ai dat-o”? Sau daca esti singur, fara perspectiva casatoriei, ai fi gata oare sa spui, “Doamne, sunt dispus sa fiu lipsit de ceea ce Tu nu mi-ai oferit”?
In urma cu cativa ani, am avut parte de o dezamagire zdrobitoare si umilitoare. Pe atunci nu cunosteam strofa anonima de mai sus, dar cunosteam Iov 1:21: “[Iov] a zis: “Gol am iesit din pantecele mamei mele, si gol ma voi intoarce in sanul pamantului. Domnul a dat, si Domnul a luat, binecuvantat fie Numele Domnului!” In dimineata urmatoare, am ingenuncheat inaintea Domnului si am zis, “Doamne, Tu ai dat si Tu ai luat inapoi; binecuvantat sa fie Numele Tau.” Prin acel text din Scriptura si prin acea rugaciune, Dumnezeu m-a facut in stare sa renunt la ceea ce El imi luase. N-am stiut atunci ca acea experienta era doar un antrenament pentru provocarea cu mult mai mare de mai tarziu, cand aveam sa-mi iau ramas bun de la sotia mea.
Observati ca in acest capitol, ca si in cel precedent, exista o tema care se repeta. Aceasta tema este importanta unei increderi neclatinate in suverantitatea, intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu in toate circumstantele vietii noastre[ii] Indiferent daca aceste circumstante sunt pe termen scurt sau pe termen lung, capacitatea noastra de a le raspunde intr-un mod care sa-L onoreze pe Dumnezeu si care sa-I placa lui Dumnezeu depinde de capacitatea si disponibilitatea noastra de a-i aduce Lui aceste lucruri, ca El sa se ocupe de ele. Si trebuie sa facem acest lucru prin credinta; adica, trebuie sa credem ca ceea ce ne descopera Biblia in legatura cu aceste atribute ale lui Dumnezeu este foarte adevarat si ca Dumnezeu a adus sau a ingaduit aceste circumstante in vietile noastre cu scopul ca El sa fie onorat si pentru binele nostru suprem.
In final, inteleg ca ocupandu-ne de subiectul nemultumirii am atins probabil si unele puncte sensibile. Poate pe unii i-a deranjat cand am pus peste nemultumire eticheta de “pacat.” Poate ai spus in tine insuti, Ei, daca el ar sti situatia mea, n-ar mai fi atat de slobod la gura si gata sa-mi tina predici. Este adevarat, nu stiu situatia ta exacta, dar scriu ca unul care s-a luptat si el cu multa nemultumire, si a incercat s-o biruiasca prin adevarurile aratate in acest capitol. Fie ca noi toti, cu ajutorul Duhului Sfant, sa ne schimbam atitudinea negativa de nemultumire intr-o atitudine pozitiva de slujire si de folosire a circumstantelor dificile pe care le-a ingaduit Dumnezeu peste noi in asa fel incat El sa fie glorificat in toate.
CAPITOLUL 9: Nemulţumirea
[i] Din poemul “In Acceptance Lieth Peace,” pag.293 în Mountain Breezes de Amy Carmichael. Drept de copyright 1999 de către Dohnavur Fellowship, şi publicată de CLC Publications, Fort Washington, PA. Toate drepturile rezervate. Folosită cu permisiune.
[ii] M-am ocupat mai în detaliu de aceste atribute ale lui Dumnezeu în cartea mea Trusting God: When Life Hurts (NavPress).
Câtă nevoie avem ca să apreciem corect însemnătatea acestor cuvinte. Cu siguranță că lucrurile cu care se lăuda Laodiceea nu îi ajunseseră fără ca din partea lor să nu fi existat ceva zel sau activitate energică! Aceste lucruri nu se întâmplă din senin, fără să te gândești la ele, fără să fi preocupat de ele. Poate că nu existau prea multe lucruri care să fie privite astăzi drept semne ale unei biserici viguroase, energice, active, ”vii”! Într-adevăr, o biserică foarte prosperă! Depinde de punctul de vedere și de standardul care o guvernează: fie al lumii, fie al Domnului! Iată aici o stare care, dintr-un punct de vedere este definită ca: ”bogată, neducând lipsă de nimic”. Din punctul de vedere al Domnului aceasta este mediocritate spirituală și chiar lauda de sine conține componentele acelei mediocrități spirituale. Satisfacția și automulțumirea spirituală, absența unui simțământ de nevoie profundă și puternică pentru ceva ce nu a fost atins niciodată, iată care sunt componentele și simptomele invalidității spirituale. Domnul a spus: ”Ferice de cei flămânzi şi însetaţi…” (Matei 5:6). Pavel a spus: ”Nu am ajuns încă, dar fac un singur lucru: alerg înainte…” (Fil. 3:12-14). Oare nu este posibil să fiți activi, energici, plini de râvnă pentru fapte bune, și totuși, să fiți strașnic de săraci din punct de vedere spiritual?
Priviți din nou la cele două scrisori mărețe ale lui Pavel. Ce bogăție, ce plinătate, ce putere, ce viață, ce lumină! Acesta este standardul Domnului! Trăiește Biserica – sau orice biserică – în lumina acestui standard? Trebuie să ne întoarcem acolo! Dar asta nu-i tot, lucrul cel mai rău despre ”Laodiceea” este că: ”Nu știi…” ”Ticălos” – ”Nenorocit” – ”Sărac” – ”Orb” – ”Gol”. Pot fi adevărate toate aceste lucruri în același timp despre cineva și totuși – și totuși – acela ”să nu știe”? Abia dacă se poate spune că acest lucru este un lucru firesc, natural, căci aici este vorba de ceva și mai rău decât firescul. Care este această componentă a mediocrității spirituale? Lipsa sensibilității spirituale! Unul din semnele cele mai adevărate ale unei vieți călăuzite de Duhul Sfânt este sensibilitatea spirituală. O astfel de viață este legată de mișcările fine ale Duhului și suferă mult când Duhul este întristat. Aici era o stare despre care Domnul spune că este în dezacord, și cu toate acestea, ei nu simțeau dezacordul. Priviți din nou la scrisorile menționate. Ce bogății, ce priveliște, ce înveșmântare, ce frumusețe, ce slavă! Toate acestea Domnul le-a pregătit, le-a dat; dar ce absență patetică a unui simțământ de pierdere, de sărăcie, de goliciune, de orbire există în Biserică!
Frequently I am asked to explain or defend the end-time view of the Pre-Tribulation Rapture of the Church. For that topic, lots of Bible verses, readings and references rattle around in my skull. I can extract each like a Powerball out of an air machine and present it to the inquiring mind, but never in a linear, comprehensive manner in which I particularly appreciate. And so, this article is my attempt to organize my brain on the Pre-Tribulation Rapture view. You’re welcome to come along on the journey!
Taking It to the Bedrock
My belief that there will be a Pre-Tribulation Rapture of the Church stands on the bedrock of the following foundational tenets:
A) The Bible is the Word of God
The 66-book canon called the Bible is God’s inerrant, infallible message to mankind, explaining His purposes and plans for the ages(2 Tim. 3:16-17; 2 Peter 1:20-21). No other document can be reliably trusted, nor remotely reach the bar for the requirements of authentication that the Bible attains to so easily.
B) The Bible is to be Interpreted Literally
God means what He says and says what He means. God wants His creations to know His will plainly. While God does indulge in picturesque descriptions and parables, an explanation almost always follows or context is provided for explanation. Spiritualization of text, therefore, has no proper place in interpreting Scriptures. Any eschatological viewpoint must then be thrown out if it is based on the reader’s desire to spiritualize the Bible into whatever ethereal meaning they desire. Take the Bible for its plain sense meaning.
C) The Church and Israel Are Separate Entities
Israel is not the Church and the Church is not Israel. A believer in Christ becomes a member of the Church, whether Jew or Gentile (Rom. 1:16), but a member of the Church does not become a form of spiritual Israel. God’s promises to Israel as a people and nation (see next tenet) are not the same as for the Bride of Christ, the Church.
An upcoming time period has been set aside for God to pour out His wrath upon the evil of the world, to regather Israel back into its land, to force Israel to acknowledge Jesus as their Messiah, and for the Messiah to return and fight for His believing remnant (Deut. 4:26-31; Isa. 13:6-13; 17:4-11; Jer. 30:4-11; Ezek. 20:33-38; Dan. 9:27; 12:1; Zech. 14:1-4; Matt. 24:9-31).This time period begins with a covenant between Israel and the Antichrist (Dan. 9:27). The length of the Tribulation is seven years long, described in a variety of ways as “one seven” year block (Dan. 9:27), consisting of two “times, time and half a time” (two years + 1 year + half a year;Rev. 12:14),or two“1260 days” periods (Rev. 11:3), or two “42 month” periods (Rev. 11:2; 13:5).
1 Thessalonians 4:17 speaks of an event called “the Rapture”, Latin “rapio,” Greek “harpazo,” which means “to catch up, to snatch away, or to take out.”“After that, we who are still alive and are left will be caught up together with them in the clouds to meet the Lord in the air. And so we will be with the Lord forever.” Paul states that the concept of the Rapture is meant to encourage believers during this Age (1 Thes. 4:18). Other references on the Rapture are Jn. 14:1-14; I Cor. 15:51-58; and 1 Thes. 4:13-18.
These bedrock statements about the Bible and its interpretation provide the foundation in which to analyze the followig reasons for why I believe the Bible teaches a Pre-Tribulation Rapture of the Church.
1) The Bible describes the Rapture and Second Coming as different events.
Second Coming — Christ returns to the Mount of Olives to meet the believers on earth
Rapture — Mount of Olives is unchanged
Second Coming — Mount of Olives is divided, forming a valley east of Jerusalem
Rapture — living believers obtain glorified bodies
Second Coming — living believers remain in same bodies
Rapture — believers go to heaven
Second Coming — glorified believers come from heaven, earthly believers stay on earth
Rapture — world left unjudged and living in sin
Second Coming — world is judged and righteousness is established
Rapture — depicts deliverance of the Church from wrath
Second Coming — depicts deliverance of believers who endured wrath
Rapture — no signs precede it
Second Coming — many signs precede it
Rapture — revealed only in New Testament
Second Coming — revealed in both Old and New Testaments
Rapture — deals with only the saved
Second Coming — deals with both the saved and unsaved
Rapture — Satan remains free
Second Coming — Satan is bound and thrown into the Abyss
Since the Rapture and Second Coming clearly are different events that do not occur at the same time, this would rule out a Post-Tribulation Rapture scenario.
2) The Rapture is described as occurring at any time without warning.
Jesus stated inMatthew 24:42,44 to “Therefore keep watch, because you do not know on what day your Lord will come… So you also must be ready, because the Son of Man will come at an hour when you do not expect him.” Not only do believers in Christ not know when to expect Him, but the Father Himself seems to have left Jesus out on the exact time His Son is to return. As Jesus stated in Matthew 24:36, “No one knows about that day or hour, not even the angels in heaven, nor the Son, but only the Father.” These and other verses (Mat. 24:36,42,44,50; 25:13; 1 Thes. 4:18; Tit. 2:13; 1 Jn. 2:28; 3:2-3) indicate that Jesus’ arrival will come when nobody expects it.
The Second Coming, on the other hand, is preceded by many events, such as the rise of the Antichrist (Rev. 12:13-17; Zech; 13:7-9), a treaty with Israel (Dan. 9:27), the rebuilding of the Jewish Temple (Mat. 24:15; 2 Thess. 2:3-4; Rev. 11:1-2), as well as plagues and judgments and persecutions destroying most of the world’s population (Rev. 6-18). The Book of Revelation reports these events as occurring during the 7-year Tribulation, which Revelation reveals precede the Second Coming.
Because the Rapture could happen at any moment and without warning and the Second Coming is preceded by so many signs, then the Rapture and Second Coming must be different events. The Rapture has to occur before the seven years’ worth of signs, because Christians are called to look for the Lord’s return rather than signs such as the Antichrist’s arrival. Once the signs begin, then the seven year countdown begins towards its end with Christ’s return at the Second Coming.
Jesus’ imminent return dismisses any of the other viewpoints related to a rapture that occur within or at the end of the Tribulation.
3) The Rapture and the removal of the “Restrainer” occur at the same time.
In 2 Thessalonians, the church at Thessalonica was afraid due to a false report that they had entered the Day of the Lord (Tribulation) and had somehow missed the Rapture. The Apostle Paul assured them that the Antichrist would not be revealed until a restraining force would be taken away so that the Man of Lawlessness could be revealed.
Because the revealing of the Antichrist coincides with the beginning of the 7-year Tribulation starting with his peace treaty with Israel (Dan. 9:27), then the Restrainer has to be removed before the Tribulation. As the Holy Spirit also works in salvation (Jn. 16:8-11; 1 Jn. 5:7) during the Tribulation, then it is the Church that must be the Restrainer that is removed. Therefore, the Rapture and the removal of the Church must coincide, and at the beginning of the seven years.
4) The Tribulation is for Israel’s redemption.
Jeremiah 30:7describes the Tribulation as the “time of Jacob’s trouble” — “How awful that day will be! None will be like it. It will be a time of trouble for Jacob, but he will be saved out of it.”
In the Book of Matthew, whose primary audience is the Jews, Jesus explains to his Jewish followers what life will be like during the Tribulation. Also, Revelation 12 describes picturesquely a woman who gives birth and has to flee due to persecution during the Tribulation. The context shows the woman is Israel. And again, the Battle of Armageddon is the world against Israel. Two-thirds of the Jewish people will be killed from these battles. These texts and others show that the Tribulation is meant for the redemption of the Jewish people.
Why are the Jews the object of persecution during the Tribulation? For one, Satan hates the Jewish people for giving the world the Scriptures and the Messiah, as well as he wishes to thwart God’s promises to the Jews (see Bedrock #4). Secondly, the Jews have to be so desperately brought low that they finally call out to their Messiah “Blessed is he who comes in the name of the Lord” (Mat. 23:39; Lk. 13:35). The Tribulation, then, is used for Israel’s redemption which also results in the punishment of the wicked. The Church does not fit into this scenario, and are left out of the purposes of the Tribulation. They would need to be removed — caught up — before the Tribulation begins.
5) The Tribulation is not for the Church.
The Tribulation is God’s wrath upon the unbelieving world, and not for those who are saved from Christ’s resurrection to the Rapture — called the Church. Yes believers have suffered all throughout human history, but there is a special time (just like the Flood) set apart called the Day of the Lord for God’s wrath. Christians suffering and the Tribulation/Day of the Lord are different.
True believers in Christ during the Church Age, represented by the Church of Philadelphia, are promised in Revelation 3:10, “Since you have kept my command to endure patiently, I will also keep you from the hour of trial that is going to come upon the whole world to test those who live on the earth.” Paul states in 1 Thessalonians 1:10, “and to wait for his Son from heaven, whom he raised from the dead—Jesus, who rescues us from the coming wrath.” He also states in1 Thessalonians 5:9, “For God did not appoint us to suffer wrath but to receive salvation through our Lord Jesus Christ.” Romans 5:9 states, “Since we have now been justified by his blood, how much more shall we be saved from God’s wrath through him!” Ephesians 5:6 states, “Let no one deceive you with empty words, for because of such things God’s wrath comes on those who are disobedient.” Colossians 3:4states, “When Christ, who is your life, appears, then you also will appear with him in glory.” Again and again, Scripture states the Church is not meant to endure God’s wrath.
6) God’s wrath involves the whole 7-Year Tribulation.
The view that the Rapture will occur at the mid-point of the Tribulation is based upon 1 Corinthians 15:52which states that the Rapture will occur at the blowing of “the last trumpet.” This Mid-Tribulation Rapture view then declares this trumpet to be the last of the seven trumpets in Revelation 11 that is blown at the mid-point of the Tribulation. Why of the 114 references to trumpets in the Bible these two are identified as one and the same only defies sound Bible study. The context clearly shows the last trumpet of 1 Corinthians 15 is blown for believers whereas the seven trumpets of Revelation 8, 9 and 11 are sounded for unbelievers. The Revelation trumpets therefore can have no relevance for the Church.
The Pre-Wrath Rapture view has the Church raptured just before the bowl judgments (Revelation 16) that occur during the last quarter of the Tribulation. The bowl judgments are the only judgments this view considers to be the wrath of God, leaving the Seal and Trumpet judgments as wrath from man and Satan. But, isn’t it Jesus Himself who breaks the seals that launch each of the Revelation 6 seal judgments which occur at the beginning of the Tribulation? Also, the seven angels who blow the trumpets that initiate each of the trumpet judgments are given their trumpets at the throne of God (Revelation 8:2). And, Revelation 15:1states that the bowl judgments at the end of the Tribulation finish the wrath of God, not begin His wrath.
Because these judgments are initiated by Jesus Himself at the beginning of the Tribulation, the whole Tribulation must be God’s wrath, which the Church is exempt from.
7) The Old Testament and Revelation leave the Church out of the Tribulation.
The focus of the Tribulation — to pour out God’s wrath on the earth just like the Flood (Isa. 24:22; Zeph. 3:8; 1 Thes. 5:3; 2 Thes. 2:12) and to bring the Jewish people to accept Jesus as Messiah (Mat. 23:39; Lk. 13:35) — is addressed by the Old Testament and the Book of Revelation to the unbelievers and the Jewish people. In any biblical content concerning the Tribulation/Day of the Lord, the Church cannot be found.
The whole concept of the Church was a mystery to the Old Testament prophets. They focused on the nation of Israel. The Book of Matthew is written to the Jewish people, whom Jesus is addressing in Matthew 24. In the Book of Revelation, chapters 2 and 3 cover the Church Age, but then there is no mention of the Church until after the Tribulation/Day of the Lord chapters 6-18. In Chapter 19, the Church returns to the texts and can be found, not suffering, but celebrating with Christ at the Marriage Supper of the Lamb and preparing to return with Jesus to earth.
8) The Church is busy elsewhere during the Tribulation.
While the 7-year Tribulation is occurring, the Bible records the Church will be busy with three events. None of the three have to do with suffering on a world being destroyed.
The first event the raptured Church will participate in is a judgment by God — the Judgment of the Just. This judgment on works is not to determine eternal destiny, but to determine degrees of reward (2 Cor. 5:10; Rev. 19:6-9).
The second event is the Marriage Supper of the Lamb.This feast celebrates the spiritual marriage of Christ’s Bride — the Church — to her Savior. Revelation 19:7-9 shares this wonderful celebration, “Let us rejoice and be glad and give him glory! For the wedding of the Lamb has come, and his bride has made herself ready. Fine linen, bright and clean, was given her to wear. (Fine linen stands for the righteous acts of the saints.) Then the angel said to me, ‘Write: ‘Blessed are those who are invited to the wedding supper of the Lamb!’ And he added, ‘These are the true words of God.'”
The third event follows the Marriage Supper of the Lamb and is the Church’s preparation to follow the King of Kings into the Battle of Armageddon at the conclusion of the Tribulation. This event is the Second Coming of Jesus Christ (Zech. 14:1-21; Matt. 24:29-31; Mk. 13:24-27; Lk. 21:25-27; Rev. 19:11-21). Revelation 19:14identifies the Church in their “fine linen, white and clean,” which was given to them during the first event — the Judgment of the Just. The Church and angelic forces follow the King of Kings into His Second Coming to the earth, but only Jesus Himself will engage in battle and with mere words defeats the nations in siege against Jerusalem.
9) There needs to be sheep to separate from the goats.
If the Church is raptured at the end of the Tribulation, receives their glorified bodies, and then immediately u-turns back with Christ for the Second Coming as the Post-Tribulation Rapture view holds, then what believer in Christ will be available for the Sheep and Goats Judgment of Matthew 25? The only people left on earth would be unbelievers, called goats. No believer — sheep — would be available for God to put into the sheep category.
Since those who are in glorified bodies will be like the angels in that they aren’t given in marriage or reproduce (Matt. 22:30; Mk. 12:25), then a believing, unglorified, human remnant must make it into the sheep category and go on to produce the nations during the Millennial reign of Christ (Ezek. 43:13-27; Isa. 19:21; Isa. 65:20-22; Rev. 20:7-10). This would mean that people would need to come to Christ during the Tribulation yet after the Rapture to produce this Millennial population.
10) The Bible shows God rescues the righteous from His wrath.
Being a Christian means having to endure suffering and trials at the hand of man (Jn. 16:33; Phil. 1:27; 1 Thes. 3:3; 1 Pet. 4:12-13). But, the Bible has many examples of those who put their faith in God are exempt from God’s wrath. Noah and his family were removed from the Flood waters that in God’s wrath were used to judge and cleanse the earth. Lot and his wife and two daughters were made to leave Sodom and Gomorrah before God burned the towns up with fire and sulfur. Rahab’s family was set apart when Joshua’s army invaded Jericho.
Could believers be miraculously protected during the Tribulation, like the Israelites were during the plagues on Egypt? Yes, the 144,000 Jewish evangelists from Revelation 7 and 14, for instance, will be divinely protected. But, the slaughter of believers during the Tribulation will be so massive that they are certainly not under any special protection (Rev. 7:9-17; 20:4).
11) The Pre-Tribulation Rapture view is not too new to discount.
Some will argue that the Pre-Tribulation Rapture view is just “too new” to be considered viable. Critics will point to the origin of the modern Pre-Tribulation view and credit John Nelson Darby (1800-1882) with its founding. But, is that assessment historically accurate? Indeed, it is not.
The Early Church fathers’ such as Barnabas (ca.100-105), Papias (ca. 60-130), Justin Martyr (110-195), Irenaeus (120-202), Tertullian (145-220), Hippolytus (ca. 185-236), Cyprian (200-250), and Lactantius (260-330) wrote on the imminent return of Jesus Christ, the central argument for the Pre-Tribulation Rapture view.
Biblical truth is determined by Scripture, and not how that teaching has been perceived at different times during history. When Augustine began spiritualizing the Bible, his view of a non-literal interpretation took hold of the church until the Renaissance, obliterating the Premillennial and Pre-Tribulation Rapture views in favor of Amillennialism. But, some Medieval writers such as Ephraem of Nisibis (306-373), Abbot Ceolfrid’s Latin Codex Amiatinus (ca. 690-716), and Brother Dolcino wrote statements that distinguish the Rapture from the Second Coming.
When the chains of allegorical interpretation began to fall off beginning with the Reformation in the 1400 and 1500s, writers such as Joseph Mede (1586-1638), Increase Mather (1639-1723), Peter Jurieu (1687), Philip Doddridge (1738), John Gill (1748), James Macknight (1763), Thomas Scott (1792) and Morgan Edwards (1722-1795) all wrote concerning the Rapture occurring separate from the Second Coming. Even in the more modern church, those like William Witherby (1818) were precursors to John Darby in support of the view. The Pre-Tribulation Rapture view is indeed then not only biblical, but supported throughout Church history.
Closing Thoughts
I thank you for coming down this mental journey with me concerning why I believe in the Pre-Tribulation Rapture of the Church. Hopefully it has confirmed or challenged some of your eschatological ideas. Bear in mind, though, that one’s end-time views have no bearing on the doctrine of salvation. What is to be celebrated is that our salvation will one day lead us upwards to be with our Lord and Savior Jesus Christ forever and ever.
De multe ori viata este dificila, iar uneori este chiar dureroasa. Daca mi se strica masina la mijlocul unei calatorii intr-o vacanta, este dificil. Daca sufar un accident si raman infirm permanent, este dificil. Si evident exista diferite grade de dificultate si, intr‑o anumita masura, de durere. Dificultati apar mai ales in activitatile si responsabilitatile obisnuite ale vietii, in timp ce durerea este generata in general de evenimente mai deosebite. De aceea, in acest capitol ne vom indrepta atentia spre dificultatile vietii obisnuite si de raspunsul nostru in fata acestor dificultati de prea multe ori in forma framantarii (ingrijorarii) si frustrarii.
INGRIJORAREA
In urma cu cativa ani am studiat la rand tot Noul Testament, cautand situatiile unde ni se prezinta, la nivel de invatatura sau la nivel de exemplu, diferite trasaturi de caracter crestine. Am gasit douazeci-si-sapte astfel de trasaturi. Cred ca nu surprinde faptul ca dintre toate dragosteaeste amintita de cele mai multe ori, cam de cincizeci. Surprinde poate faptul ca smerenia urmeaza de aproape pe locul al doilea, cu patruzeci de aparitii. Insa ceea ce m-a susprins cu adevarat este ca increderea in Dumnezeu in orice circumstanta este pe locul al treilea, cu vreo treisprezece aparitii.
Opusul increderii in Dumnezeu este sau ingrijorarea sau frustrarea, si Domnul Isus a avut multe lucruri de spus despre ingrijorari. Cel mai cunoscut pasaj in care Domnul Isus vorbeste despre acest subiect este in Matei 6:25-34, unde El foloseste cuvantul framantare sau ingrijorare de sase ori. Nu trebuie sa ne ingrijoram despre ce vom manca, ce vom bea, cu ce ne vom imbraca, sau chiar in legatura cu circumstantele necunoscute ale zilei de maine. O alta expresie folosita de Isus in legatura cu ingrijorarea este“Nu te teme” sau, cum apare in alte parti, “Sa nu va temeti” (vezi, de exemplu, Matei 10:31; Luca 12:7). Pavel reia acest sfat in legatura cu ingrijorarea in Filipeni 4:6, “Nu va ingrijorati de nimic.” Iar Petru adauga indemnul sau, “Aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El insusi ingrijeste de voi” (1 Petru 5:7).
Cand tu sau eu spunem cuiva, “Nu te ingrijora” sau “Nu te teme,” noi incercam sa incurajam acea persoana sau s-o sfatuim, sa-i fim de folos. Insa cand Domnul Isus (sau Pavel sau Petru, care au scris sub inspiratia divina) ne spune, “Nu va ingrijorati,” acest sfat are puterea unei porunci morale. Cu alte cuvinte, voia morala a lui Dumnezeu este sa nu ne ingrijoram. Sau, exprimat mai direct,ingrijorarea este pacat.
Ingrijorarea este pacat din doua motive. Mai intai, asa cum am mentionat deja, ingrijorarea este o lipsa a increderii in Dumnezeu. In pasajul din Matei 6:25-34, Domnul Isus spune ca daca Tatal nostru din ceruri poarta de grija pasarilor cerului si crinilor de pe camp, cum nu se va ingriji de nevoile noastre vremelnice? Iar Petru ne spune ca motivatia sau baza pentru care aruncam ingrijorarile noastre asupra lui Dumnezeu este datorita faptului ca el ingrijeste de noi. Astfel, cand ma ingrijorez eu de fapt cred ca Dumnezeu nu-mi poarta de grija si ca El nu ma va putea ajuta in situatia specifica ce m-a determinat sa ma ingrijorez.
Sa presupunem ca cineva pe care-l iubesti ti-ar spune, “Nu am incredere in tine. Nu cred ca ma iubesti, si nu cred ca-ti pasa de mine.” Ce jignire ar fi! Cu toate acestea, asta facem noi fata de Dumnezeu atunci cand ne ingrijoram.
Ingrijorarea este un pacat si prin faptul ca nu accepta providenta lui Dumnezeu in vietile noastre. Providenta lui Dumnezeu poate fi definita simplu ca orchestrarea de catre Dumnezeu a tuturor circumstantelor si evenimentelor din universul Sau pentru gloria Sa si pentru binele poporului Sau. Unii credinciosi au probleme in a accepta faptul ca Dumnezeu orchestreaza toate evenimentele si circumstantele, si chiar acei dintre noi care credem asta pierdem deseori din vedere acest adevar glorios. In schimb, ne focalizam mai degraba asupra cauzelor imediate ale ingrijorarii decat sa ne amintim ca aceste cauze imediate sunt sub controlul suveran al lui Dumnezeu.
Trebuie sa marturisesc ca ingrijorarea este una din ispitele cele mai persistente cu care ma confrunt. Nu ca as fi un fricos care se teme ca pica cerul pe el—chiar dimpotriva sunt foarte ingrijorat atunci cand zbor deasupra norilor, cu avionul, ceea ce fac in mod frecvent. Aproape de fiecare data cand calatoresc spre alt oras trebuie sa schimb avionul, si de multe ori primul zbor ajunge pe aeroport foarte aproape de limita timpului de decolare al celui de-al doilea avion. Sunt deci ispitit sa ma ingrijorez. Voi prinde al doilea avion spre orasul de destinatie? Si pentru ca de obicei sunt programat sa predic la cateva ore dupa sosire, este important sa prind avionul respectiv. (Evident, in decursul unei vieti, sau comparate cu problemele altora, asemenea chestiuni sunt minore, dar pentru mine atunci, in acel moment, sunt chestiuni de viata si de moarte).
Deci planul meu este sa sosesc la destinatie in timp util si sa ma instalez confortabil inainte de predica. Dar daca planul lui Dumnezeu este oare altul? Daca cumva planul lui Dumnezeu pentru mine este sa sosesc tarziu la acea intalnire, sau sa o ratez complet? (Am trecut prin amandoua aceste experiente). Voi ceda oare ispitei de a ma ingrijora, de a fierbe in suc propriu, sau voi crede ca Dumnezeu are controlul suveran asupra calatoriei mele si voi accepta planul Sau, oricare ar fi acesta? Luptandu-ma cu ingrijorarile in acest domeniu al vietii, am ajuns la concluzia ca ingrijorarea mea este provocata nu atat de neincrederea in Dumnezeu cat de greutatea de a ma supune si de a accepta cu bucurie planul Sau pentru mine.
Aveam tendinta sa gandesc, Doamne, este important sa ajung la timp si sa pot predica la acea intalnire. Oamenii ma asteapta, stiu ca eu sunt programat. Ce se va intampla oare daca nu ajung la timp? Insa am invatat sa imi spun, Doamne, de fapt nu sunt eu invitatul acolo, ci Tu. Daca nu doresti sa ajung acolo, e treaba Ta. Si tot treaba Ta este si ce vor face oamenii care stiu ca eu voi veni. Doamne Dumnezeule, accept programul Tau, planul Tau pentru aceasta situatie, oricare ar fi acest plan.
Mi-au fost de mare ajutor in a putea accepta voia providentiala a lui Dumnezeu, sau programul Sau, cum imi place sa-l numesc, scrierile lui John Newton, de care am amintit deja in capitolul 4. Intr-una din scrisorile sale catre un prieten, Newton a scris:
[Unul din semnele maturitatii crestine pe care ar trebui sa le posede un credincios] este acceptarea fara discutie a voii Domnului bazata pe convingerea intelepciunii, sfinteniei, suveranitatii si bunatatii Sale… Cat timp vom ramane la acestea, vom fi scutiti de dezamagire. Vederile noastre limitate, scopurile si dorintele noastre marunte ar putea fi, si vor fi de multe ori trecute cu vederea; insa atunci se va implini scopul nostru major si calauzitor, ca voia lui Dumnezeu sa se faca. Ce bine ni se potriveste, atat ca fiinte create cat si ca pacatosi, sa ne supunem trimiterii si hotararii Facatorului nostru! si ce linistitor va fi pentru sufletul nostru sa ascultam! Nu ne gandim si trecem usor cu vederea aceasta mare realizare; suntem tentati sa ne fixam atentia asupra unor obiective secundare si asupra unor evenimente si instrumente imediate; uitand ca tot ce ni se intampla este in conformitate cu scopul Sau, si deci trebuie sa fie corect si bun in sine insusi, si va aduce pana la urma un rezultat bun. De aici rezulta nerabdarea, revolta, si nemultumirile ascunse, care nu doar ca sunt pacatoase, ci si chinuitoare; in timp ce, daca toate sunt in mana Lui, daca pana si perii capului ne sunt numarati; daca orice eveniment, mare sau mic, este sub directionarea providentei si scopului Sau; si daca El are in vedere un sfarsit intelept, sfant si bun pentru noi, subordonand si folosind tot ce ni se intampla spre atingerea acestui scop;—atunci n-am face nimic altceva, ci cu rabdare si umilinta ne-am lasa condusi cum vrea El, si vom astepta cu bucurie un sfarsit bun… cat de fericiti sunt acei care-i predau totul Lui, care vad mana Lui in fiecare intamplare si cred ca El poate alege pentru ei mai bine decat orice alegere a lor proprie![i]
Acceptarea voii providentiale a lui Dumnezeu nu inseamna ca nu mai trebuie sa ne rugam in legatura cu rezultatul final. Porunca lui Pavel de a nu ne ingrijora este insotita de indemnul de a ne ruga in legatura cu toate situatiile care ne ispitesc sa ne ingrijoram (vezi Filipeni 4:6). Si Domnul Isus, in fata teribilei suferinte care-L astepta la cruce, care intrecea cu mult orice ingrijorare pe care am putea-o noi experimenta vreodata, s-a rugat, “Tata, daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Este deci potrivit sa cerem usurare si izbavire in orice imprejurare care ne provoaca ingrijorarea, insa intotdeauna trebuie sa facem acest lucru cu o atitudine de acceptare a vointei providentiale a lui Dumnezeu, oricare ar fi aceasta, cu increderea ca, oricare ar fi rezultatul, voia lui Dumnezeu este mai buna decat planurile si dorintele noastre.[ii]
Poate tu esti sau poate nu esti ispitit in aceeasi masura cu mine sa te ingrijorezi. Insa daca esti, poti oare sa recunosti tipurile de imprejurari care tind sa-ti produca ingrijorare? Te identifici cu mine in a te simti deranjat de voia providentiala a lui Dumnezeu cand ea este diferita de propriile tale planuri? Daca da, te incurajez sa memorizezi si sa te rogi in legatura cu cateva texte din Scriptura mentionate in acest capitol, in special in imprejurarile care mereu si mereu ai remarcat ca-ti provoaca ingrijorarea. Mai mult decat toate, cere-i lui Dumnezeu sa-ti dea puterea de a crede ca voia Sa providentiala in aceste imprejurari vine din infinita Sa intelepciune si bunatate, si ea vizeaza pana la urma binele tau. Apoi cere-i lui Dumnezeu o inima care se supune voii Sale providentiale atunci cand ea este contrara planurilor proprii.
FRAMANTAREA
Framantarea este o forma a ingrijorarii. In timp ce unele traduceri ale lui Matei 6:25-34 vorbesc despre anxietate, alte traduceri folosesc termenul ingrijorare. Cu toate acestea, in folosirea curenta noi avem tendinta de a asocia framantarea mai mult cu circumstantele dificile sau dureroase de durata, pentru care se pare ca nu avem solutie. Acestea sunt acel soi de imprejurari care ne tin treji noaptea gandindu-ne ce sa facem, stiind in acelasi timp ca nu se poate face nimic.
De exemplu, am cativa prieteni care au copii bolnavi, copii adulti dar cu probleme mentale sau fizice; acesti copii mari sunt dependenti de parintii lor. Prietenii acestia se trezesc foarte usor noaptea si se framanta care va fi viitorul copiilor lor dupa ce ei amandoi vor muri. Chiar daca n-ar fi problema financiara, desi toti isi pun aceasta problema, ei tot se intreaba, Cine va ingriji de copilul meu?
Acestea sunt situatii intr-adevar dificile, si eu trebuie sa fiu foarte atent in acest punct fiindca personal n-am trecut prin astfel de situatii care par fara iesire. Nu vreau deci sa trec usor peste astfel de circumstante, insa daca dorim sa ramanem langa Scriptura nu avem de ales decat sa incercam sa facem ce ne spune ea. Astfel, Domnul Isus ne spune, “Nu va ingrijorati dar de ziua de maine” (Matei 6:34).
Noi avem promisiunile lui Dumnezeu si ajutorul Duhului Sfant care sa ne sprijineasca in aceste momente dificile. Recent un prieten, care trece printr-o astfel de situatie, mi-a atras atebntia asupra exprimarii din traducerea engleza “Phillips Modern English” a lui 1 Petru 5:7, care suna astfel, “Poti arunca intreaga greutate a ingrijorarilor tale asupra Lui, fiindca tu esti preocuparea Lui personala.” Desi versiunea Phillips este in general privita ca o parafraza, eu cred ca in aceasta exprimare el prinde cu acuratete intelesul textului. Domnul Isus spune ca Dumnezeu nu uita nici macar o singura vrabie (vezi Luca 12:6). Oare, atunci, nu este adevarat cu atat mai mult in legatura cu tine, copilul Sau, ca esti in adevar preocuparea Sa personala?
Este adevarat, cu toate acestea, ca de multe ori situatia de care ne izbim este mai proeminenta in mintea noastra decat promisiunile lui Dumnezeu. Astfel ni se pare dificil sa credem promisiunile. In acele momente, cuvintele spuse de un tata al carui fiu era indracit ma incurajeaza: “Cred Doamne; ajuta necredintei mele!” (Marcu 9:24). Exista o diferenta vasta intre necredinta incapatanata aratata de oamenii din cetatea de bastina a Domnului Isus, Nazaret (vezi Marcu 6:5-6), si credinta luptatoare a acestui tata. Dumnezeu onoreaza zbaterile si straduintele noastre, si Duhul ne va ajuta. Lucrul important este sa cautam sa‑L onoram pe Dumnezeu prin credinta noastra, chiar daca este slaba si sovaielnica, nu sa-L dezonoram prin necredinta.
FRUSTRAREA
Inrudit cu anxietatea si ingrijorarea este pacatul frustrarii. Daca ingrijorarea presupune frica, frustrarea inseamna de obicei sa fii deranjat sau chiar maniat cand ceva sau cineva iti blocheaza planurile. Poate ma grabesc sa tiparesc un document important din computer, iar imprimanta-mi tipareste doar aiureli. In loc sa cred ca se revolva si ca Dumnezeu are controlul suveran si asupra actiunilor computerului meu, si ca El poate are un scop in a permite sa se intample asta, eu ma simt frustrat. De fapt, acest fel de reactie isi are radacinile in lipsa mea de evlavie in acel moment, fiindca in acele clipe eu traiesc ca si cand Dumnezeu n-ar fi prezent in viata mea, cu toate circumstantele ei. Eu nu reusesc sa recunosc mana invizibila a lui Dumnezeu in spatele lucrurilor care-mi provoaca frustrarea. Sub tensiunea momentului, am tendinta nici sa nu ma mai gandesc la Dumnezeu. In schimb, ma concentrez in intregime asupra cauzei imediate a frustrarii mele.
Pasajul din Scriptura care m-a ajutat mult sa biruiesc frustrarea este Psalmul 139:16, care spune, “…in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele.” “Zilele care-mi erau randuite” nu se refera doar la lungimea vietii mele ci si la toate evenimentele si circumstantele fiecarei zile a vietii mele. Este un gand extraordinar de incurajator si mangaietor. Cand se intampla, deci, ceva ce-mi cauzeaza frustrare, imi spun in gand Psalmul 139:16 si apoi spun lui Dumnezeu, “Aceasta circumstanta este parte a planului Tau pentru mine in ziua de azi. Ajuta-ma sa raspund cu credinta si intr-un mod care sa Te onoreze acestei parti a voii Tale providentiale. Si apoi da‑mi intelepciunea sa stiu cum sa ma raportez la situatia care ma face sa ma simt frustrat.”
Remarcati ce resurse am folosit pentru a birui imprejurarile frustrante: versete potrivite din Scriptura si dependenta de Duhul Sfant exprimata prin rugaciune m-au facut in stare sa raspund intr-o maniera potrivita. Apoi ma rog sa primesc intelepciunea de a sti cum sa ma descurc in acea imprejurare. Fiindca, in ilustratia mea despre documentul care trebuia tiparit pe imprimanta, acest document trebuie tiparit pana la urma corect.
Imi este de folos sa-L intreb pe Dumnezeu daca este ceva ce trebuie sa invat, sau este ceva la care trebuie sa fiu mai atent. Cateodata Dumnezeu foloseste evenimente frustrante pentru a ne atrage atentia, sau pentru a ne impinge spre o zona in care avem nevoie de crestere. In orice caz, in viata noastra nu exista evenimente care sa nu vina pana la urma din mana invizibila a lui Dumnezeu, chiar daca ele se intampla in urma unei cauze vizibile.
Dati-mi voie sa recapitulez ce am spus sau am lasat sa se inteleaga in cursul acestui capitol. Atat ingrijorarea cat si frustrarea sunt pacate. Ele nu trebuie tratate cu usuratate sau etichetate ca reactii obisnuite pe care le avem la evenimentele dificile intr-o lume cazuta. Vi-l puteti inchipui pe Domnul Isus ingrijorat sau frustrat? Si tot ce nu seamana cu Isus in viata noastra este pacat. Fara indoiala, nu vom ajunge deplin liberi de toate framantarile si frustrarile in aceasta viata (nici nu ne asteptam la asta). Insa nu trebuie sa le acceptam niciodata ca fiind doar o chestiune de temperament, tot asa cum nu acceptam adulterul ca fiind o chestiune de temperament. Tineti minte ca desi framantarea si frustrarea nu sunt poate tot atat de grave ca adulterul, ele sunt totusi pacate. Si pacatul, fie el mic sau mare, este ceva serios in ochii unui Dumnezeu Sfant.
[i] John Newton, Letters of John Newton (Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1960), 137.
[ii] Sunt constient că unii oameni sufera atacuri de ingrijorare extreme care sunt devastatoare şi dau naştere adesea la complicaţii fizice. Aceste cazuri au poate nevoie de ajutor profesional şi se situează dincolo de scopul acestei cărţi. Noi ne ocupăm aici de ceea ce s-ar putea numi îngrijorările vieţii obişnuite, de fiecare zi.
Atunci cand vorbesc despre categorii specifice de pacate asa-zis acceptabile, un comentariu pe care-l aud mereu este acela ca la radacina tuturor acestora se afla mandria. Cred si eu ca mandria joaca un rol major in dezvoltarea si exprimarea pacatelor noastre subtile, insa cred ca exista un alt pacat mai principal, mai raspandit, si mai potrivit sa fie numit drept cauza a altora. Acesta este pacatul lipsei de evlavie, de care toti suntem vinovati intr-o masura mai mica sau mai mare.
Va surprinde aceasta afirmatie, sau poate chiar va jigneste? Noi nu ne gandim ca suntem lipsiti de evlavie. La urma urmelor, noi suntem crestini; nu suntem suntem atei sau ticalosi. Mergem la biserica, evitam pacatele scandaloase si traim o viata respectabila. In mintea noastra, oameni neevlaviosi sunt cei care traiesc o viata cu adevarat deplorabila. Deci cum sa zica cineva ca credinciosii sunt toti lipsiti de evlavie intr-o anumita masura?
Contrar a ceea ce gandim in mod obisnuit, lipsa de evlavie nu este tot una cu ticalosia. Cineva poate fi dragut, respectabil, la locul lui, si cu toate acestea sa fie neevlavios. Apostolul Pavel scrie inRomani 1:18, “Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor.” Remarcati faptul ca Pavel face distinctie intre lipsa de evlavie (necinstirea lui Dumnezeu) si nelegiure. Lipsa evlaviei descrie o atitudine fata de Dumnezeu, in timp ce nelegiuirea se refera la pacatosenie in gandire, cuvinte sau fapte. Un ateu sau un om nereligios convins este in mod evident neevlavios, insa exista multi oameni neevlaviosi dintre cei care poseda o decenta morala, chiar daca spun ca cred in Dumnezeu.
Lipsa de evlavie poate fi definita ca o traire a vietii zilnice fara consideratie pentru Dumnezeu, fara sau cu foarte putina bagare de seama in legatura cu parerea lui Dumnezeu despre noi, cu voia Sa, cu slava Sa sau cu faptul ca depindem de El.Puteti vedea deci usor ca o persoana poate trai o viata respectabila si totusi sa-i lipseasca evlavia, in sensul ca Dumnezeu este de fapt irelevant in viata lui sau a ei.Ne izbim de astfel de oameni in fiecare zi in cursul activitatilor noastre cotidiene. Poate sunt prietenosi, amabili, gata sa ajute pe altii, insa Dumnezeu lipseste din gandul lor. Sau poate ca participa pret de un ceas sau doua in fiecare saptamana la serviciile din adunare, insa traiesc restul timpului ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Nu sunt oameni rai, dar sunt neevlaviosi.
Acum, partea trista este ca multi dintre noi, credinciosii, ne traim vietile gandind foarte putin sau chiar deloc la Dumnezeu. Poate ca citim in Biblie sau ne rugam cateva minute la inceputul fiecarei zile, dar apoi ne adancim in activitatile zilei si traim in mare parte ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Rar de tot ne gandim ca depindem de Dumnezeu si ca raspundem in fata Lui. Trec ore intregi in care nu ne amintim deloc de Dumnezeu. In sensul acesta, nu ne deosebim cu nimic de vecinul nostru dragut, decent, dar necredincios. Dumnezeu lipseste cu desavarsire din gandurile lui si este doar rareori in gandul nostru.
Nimeni nu poate citi cu atentie Noul Testament fara sa-si dea seama cat de departe suntem de trairea dupa standardul biblic de evlavie. Am amintit mai sus despre faptul ca ne amitim foarte rar ca depindem de Dumnezeu. In legatura cu asta, sa luam aminte la cuvintele lui Iacov:
Ascultati, acum, voi care ziceti: “Astazi sau maine ne vom duce in cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom castiga!” Si nu stiti ce va aduce ziua de maine! Caci ce este viata voastra? Nu sunteti decat un abur care se arata putintel si apoi piere. Voi, dimpotriva, ar trebui sa ziceti: “Daca va vrea Domnul, vom trai si vom face cutare sau cutare lucru” (Iacov 4:13-15).
Iacov nu-i condamna pe acesti oameni ca fac planuri sau ca planuiesc sa deschida o afacere si sa castige. Ceea ce condamna el este ca in planurile lor ei nu recunosc ca depind de Dumnezeu. Noi facem planuri tot timpul. De fapt, n-am putea trai si nu ne-am putea indeplini nici cele mai marunte activitati zilnice fara o anumita planificare. Insa de atat de multe ori actionam ca oamenii carora li se adreseaza Iacov. Ca si ei, si noi ne intocmim planurile fara sa recunoastem completa dependenta de Dumnezeu in a le duce la indeplinire. Aceasta este una din manifestarile lipsei de evlavie.
In acelasi fel, noi ne gandim doar uneori ca vom da socoteala lui Dumnezeu si ca suntem responsabili sa traim dupa voia Sa morala care ne este descoperita in Scriptura. Nu ca am trai o viata de pacat evidenta, ci doar ca ne gandim rar de tot la voia lui Dumnezeu si, de cele mai multe ori, suntem multumiti sa evitam pacatele batatoare la ochi. Totusi Pavel a scris credinciosilor din Colose:
Nu incetam sa ne rugam pentru voi, si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca; pentru ca astfel sa va purtati intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-I fiti placuti in orice lucru, aducand roade in tot felul de fapte bune, si crescand in cunostinta lui Dumnezeu (Coloseni 1:9-10).
Remarcati cat de centrata pe Dumnezeu este rugaciunea aceasta? Pavel dorea ca ascultatori sai sa fie plini de cunoasterea voii lui Dumnezeu—adica de voia Sa morala. El dorea ca ei sa traiasca vieti vrednice de Dumnezeu si placute in toate Lui, si se roaga pentru asta. Este o rugaciune centrata in Dumnezeu. Pavel le dorea Colosenilor sa fie oameni evlaviosi.
Tineti minte, credinciosii din Colose nu erau super-credinciosi; ei erau oameni obisnuiti ca mine si ca tine, traind vieti obisnuite in mijlocul unei culturi cu mult mai pacatoase decat cea de astazi. Cu toate acestea Pavel asteapta de la ei si se roaga ca ei sa traiasca vieti de evlavie.
Exista o diferenta intre rugaciunea lui Pavel pentru Coloseni si rugaciunile pe care le facem noi pentru noi insine, pentru familiile noastre si prietenii nostri? Se vede in rugaciunea noastra preocuparea dupa voia lui Dumnezeu si slava lui Dumnezeu, si dorinta ca vietile noastre sa fie placute lui Dumnezeu? Sau sunt rugaciunile noastre un fel de lista de cereri pe care I-o prezentam Domnului, cerandu-I sa rezolve nevoile financiare si de sanatate ale familiei noastre si ale prietenilor. Fireste, nu este nimic gresit in a aduce aceste nevoi trecatoare in fata lui Dumnezeu. De fapt, acesta este unul din modurile in care ne dam seama de dependenta noastra zilnica de El. Insa daca numai pentru asa ceva ne rugam, atunci Il tratam pe Dumnezeu ca pe un “servitor divin.” Rugaciunile noastre sunt centrate indeosebi pe noi si pe alti oameni, in loc sa fie centrate pe Dumnezeu, si in sensul acesta noi suntem neevlaviosi intr-o oarecare masura.
Pavel ne spune ca intreaga viata trebuie traita in prezenta lui Dumnezeu si fiind atenti sa fim pe placul Sau. Remarcati, de exemplu, ce-i sfatuieste pe robii din biserica din Colose (e foarte probabil ca marea parte din adunare sa fi fost robi) in legatura cu felul in care trebuie sa-si slujeasca stapanii, dupa cum se cuvine:
Robilor, ascultati in toate lucrurile pe stapanii vostri pamantesti; nu numai cand sunteti sub ochii lor, ca cei ce cauta sa placa oamenilor, ci cu curatie de inima, ca unii care va temeti de Domnul. Orice faceti, sa faceti din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Cristos (Coloseni 3:22-24).
Sfatul sau de a lucra “din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (vers.23) constituie un principiu dupa care noi ar trebui sa ne straduim sa traim cu evlavie in contextul propriu, al vocatiei sau profesiunii pe care o avem. Cati credinciosi, insa, se straduie sa traiasca dupa acest principiu in viata lor de zi cu zi? Oare nu ne privim meseria la fel cum o privesc colegii nostri necredincisi, care lucreaza doar pentru ei insisi, pentru promovarea proprie si pentru un salariu mai mare, fara sa se gandesca deloc sa fie placuti lui Dumnezeu?
Sau sa ne gandim la biserica din Corint, care, asa cum am vazut deja, era intr-o mare neoranduiala. Si totusi Pavel le scrie, “Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Cuvantul totul din aceasta fraza include orice activitate din orice zi. Nu trebuie doar sa mancam pentru slava lui Dumnezeu, ci trebuie sa si conducem masina pentru slava lui Dumnezeu, trebuie sa facem cumparaturile zilnice tot pentru slava lui Dumnezeu si trebuie sa ne relationam pe plan social cu altii pentru slava lui Dumnezeu. Orice facem trebuie facut pentru slava lui Dumnezeu. Aceasta este caracteristica unui om evlavios.
Dar ce inseamna oare sa facem totul pentru slava lui Dumnezeu?Inseamna ca eu mananc si conduc si imi fac cumparaturile si ma implic in relatiile mele sociale cu un scop dublu. Mai intai, doresc tot ce fac sa fie placut Domnului. Doresc sa fie Dumnezeu multumit de felul cum imi indeplinesc obligatiile obisnuite de zi cu zi. Deci eu ma rog in perspectiva pentru ziua care-mi sta in fata, cerand ca Duhul Sfant sa-mi conduca gandurile, cuvintele si actiunile astfel incat ele sa fie placute lui Dumnezeu.
In al doilea rand, a face totul pentru slava lui Dumnezeu inseamna ca eu am dorinta ca toate activitatile mele din zi sa-L onoreze pe Dumnezeu inaintea altora. Isus a spus,“Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune, si sa slaveasca pe Tatal vostru, care este in ceruri” (Matei 5:16). Prin contrast, Pavel scrie iudeilor din Roma, care aveau o neprihanire a lor proprie, “Tu, care te falesti cu Legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea acestei Legi? Caci, “din pricina voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre Neamuri”, dupa cum este scris” (Romani 2:23-24).Gandeste-te in felul urmator: Daca toti cei cu care intri in legatura intr-o zi obisnuita ar sti ca tu crezi in Cristos ca Mantuitor si Domn, oare cuvintele si actiunile tale L-ar glorifica pe El in fata ochilor lor? Sau poate ai fi ca acel tata despre care unul din copiii lui a zis, “Daca Dumnezeu este ca tatal meu, nu vreau sa am nimic de a face cu un asa Dumnezeu”?
Nadajduiesc ca intre noi nu sunt multi de felul acestui tata care si-a tratat copiii atat de urat incat comportamentul sau a fost o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Insa cat mergem noi de departe in directia pozitiva de a cauta sa-L glorificam pe Dumnezeu in fata oamenilor? Urmarim, in mod constient si cu rugaciune, slava Sa in tot ce spunem si facem chiar in cele mai obisnuite activitati din zi? Sau ne implicam in aceste activitati amintindu-ne doar foarte putin sau chiar deloc de Dumnezeu?
Un indicator si mai clar al tendintei noastre de a fi neevlaviosi este dorinta noastra aproape inexistenta de dezvoltare a unei relatii intime cu Dumnezeu. Psalmistul a scris, “Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42:1-2).
Si textul acesta nu este un text izolat. In Psalmul 63:1, David vorbeste despre faptul ca sufletul ii inseteaza dupa Dumnezeu si-L cauta cu ardoare. In Psalmul 27:4, el doreste sa locuiasca in prezenta Domnului, ca sa priveasca frumusetea Domnului. Acestea erau dorintele oamenilor evlaviosi de altadata. Totusi putini dintre noi astazi impartasim aceste dorinte. Cineva poate fi moral si integru, sau chiar prins in slujirea crestina, dar cu toate acestea sa aiba o dorinta foarte slaba sau chiar inexistenta dupa o relatie intima cu Dumnezeu. Acesta este un indicator al lipsei de evlavie.
Pentru omul evlavios, Dumnezeu este centrul si tinta vietii. Fiecare circumstanta si fiecare activitate din viata, in domeniul lucrurilor trecatoare sau al celor spirituale, este privita prin lentila faptului de a fi centrata in Dumnezeu sau nu. Cu toate acestea, o astfel de viata centrata in Dumnezeu poate fi dezvoltata doar in contextul unei relatii intime in continua crestere cu Dumnezeu. Nimeni nu va dori cu adevarat sa-I placa lui Dumnezeu sau sa-L glorifice fara a avea o astfel de relatie.
Daca ai urmarit rationamentul meu de pana aici, ai putut vedea ca nici un crestin nu are o evlavie desavarsita, si in masura in care nu suntem deplin evlaviosi va exista in noi o anumita doza de neevlavie. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem cu sinceritate si umilinta este urmatoarea, In ce masura sunt eu neevlavios? Cat din viata mea traiesc eu fara a ma gandi la Dumnezeu? Cat de multe din activitatile mele zilnice sunt desfasurate fara nici un fel de consultare cu Dumnezeu?
Evlavia desavarsita si lipsa totala a evlaviei sunt capetele opuse ale unei linii continue. Fiecare din noi se gaseste undeva intre cele doua extreme. Singura persoana care a trait o viata de evlavie desavarsita a fost Domnul Isus. Si probabil nici un credincios adevarat nu traieste la capatul opus, al neevlaviei batatoare la ochi. Insa unde ne gasim in acest spectru? In timp ce meditezi la viata ta, aminteste-ti ca nu vorbim despre o comportare neprihanita in contrast cu o comportare rea si pacatoasa. Vorbim despre trairea intregii vieti ca si cum Dumnezeu ar fi relevant sau irelevant. Studiu dupa studiu realizat in societatea noastra ne informeaza ca intre valorile si stilurile de viata ale crestinilor si necrestinilor exista putina diferenta. De ce asa? Cu siguranta din aceste studii se vede ca traim o parte asa de mare a vietii noastre de zi cu zi gandind putin sau deloc la voia lui Dumnezeu, sau la cum am putea sa-I facem pe plac sau sa-L glorificam. Nu ca L-am scoate deliberat pe Dumnezeu din gandurile noastre. Doar Il ignoram. Ne gandim rar la El si la voia Lui.
Am spus la inceputul acestui capitol ca eu cred ca pacatul de temelie al omului este lipsa evlaviei, un pacat care sta la radacina tuturor, chiar mai mult decat mandria. Ganditi-va de exemplu ce s-ar intampla cu mandria noastra daca am trai orice zi constientizand ca tot ce suntem, tot ce avem, si tot ce realizam este doar prin harul lui Dumnezeu. Eu si sotia discutam intr-o zi despre doua persoane, de altfel foarte dragute si decente, dar care traiesc pe fata vieti imorale si le si place cum traiesc. Dar imediat i-am amintit sotiei si mie insumi ca pe noi “ne-a pazit Dumnezeu.”Mandria auto-neprihanirii, unul din cele mai raspandite din pacatele noastre asa-zis acceptabile, este produsul direct al unei gandiri neevlavioase.
Pacatele limbii, cum sunt barfa, sarcasmul, si cuvintele rostite fara dragoste catre sau despre alta persoana, nu pot inflori in omul care e constient ca Dumnezeu aude fiecare cuvant pe care-l spunem. Pacatuim cu limba pentru ca suntem neevlaviosi intr-o anumita masura. Nu ne gandim sa traim fiecare moment al vietii in prezenta Dumnezeului care vede tot si aude tot.
Cred ca si toate celelalte “pacate acceptabile” isi au pana la urma radacina in acest pacat al lipsei de evlavie. Daca folosim drept ilustratie imaginea unui copac, ne putem gandi ca toate pacatele noastre, mari si mici, se trag din trunchiul mandriei. Insa ceea ce sustine viata trunchiului este sistemul de radacini, in cazul nostru radacina neevlaviei.Neevlavia este pana la urma cea care da nastere pacatelor noastre mai vizibile.
Daca modurile rele de gandire sunt pentru noi o banalitate, cum ne putem ocupa de acest pacat? Cum putem deveni mai evlaviosi in viata de fiecare zi? Pavel ii scrie lui Timotei,“Cauta sa fii evlavios” sau “Antreneaza-te sa fii evlavios” (1 Timotei 4:7). Cuvantul original pentru cauta vine din cultura atletica a acelor vremuri si se refera la antrenamentul pe care-l faceau atletii zilnic pentru a se pregati sa participe in concursurile atletice. Intre altele, acest termen implica dedicare, consistenta si disciplina in antrenament.
Pavel a dorit ca Timotei, si toti credinciosii din toate vremile, sa fie tot asa de dedicati in a creste in evlavie, si tot asa de plini de hotarare in a o urmari, ca atletii acelor vremuri care concurau pentru un premiu vremelnic, pentru o cununa care se vestejea. Dar mie mi-e teama ca cei mai multi crestini sunt preocupati foarte putin sau deloc de cresterea in evlavie.
Nu pot sa nu fac o comparatie intre dorinta noastra atat de anemica dupa evlavie si atitudinea tinerilor din orasul nostru care au dormit o noapte intrega in zapada la intrarea unui magazin de electronice. Au dorit sa fie siguri ca apuca sa cumpere un nou joc electronic in editie limitata. Un tanar venise de la 9:30 seara pentru a fi primul la deschiderea magazinului in dimineata urmatoare la ora 8. Ar fi avut vreunul din noi o astfel de ravna pentru evlavie?
Scopul nostru in urmarirea evlaviei ar trebui sa fie acela de a creste mai mult in constientizarea faptului ca orice moment din viata noastra il traim in prezenta lui Dumnezeu; ca dam socoteala in fata Lui si suntem dependenti de El. Acest scop va include o dorinta tot mai mare de a-I fi pe plac in cele mai obisnuite activitati ale vietii.
Desigur, cresterea in evlavie trebuie sa inceapa cu recunoasterea nevoii de a creste in acest domeniu esential al vietii. Cred ca v-am aratat ca suntem cu totii, fara exceptie, intr-o masura mai mica sau mai mare, lipsiti de evlavie, prin faptul ca ne traim vietile fara sau cu foarte mica atentie la ce-I place lui Dumnezeu. Inca odata vreau sa subliniez ca poti sa fii fara probleme morale, si poti sa frecventezi regulat biserica, si totusi sa fii neevlavios daca nu gandesti doar rar de tot la Domnul.
Imi dau seama ca niste simple cuvinte tiparite pe o pagina de carte nu vor putea convinge pe cineva ca este vinovat sau vinovata intr-o masura mai mica sau mai mare de lipsa de evlavie. Nici trairea vietii de zi cu zi fara a gandi la Dumnezeu nu pare in ochii multora sa fie pacat. Tot ce va cer este sa meditati cu rugaciune la mesajul acestui capitol si sa va puneti cu sinceritate intrebarea: Cat din viata mea o traiesc fara a gandi deloc sau gandind numai foarte putin la Dumnezeu? Ce ai face tu diferit in diversele tale activitati daca ai dori sa faci totul spre slava lui Dumnezeu?
Fiindca lipsa evlaviei este atat de generala, ar fi bine sa identifici anumite domenii din viata unde ai tendinta sa traiesti fara sa-ti pese de Dumnezeu. Acestea ar putea fi serviciul tau, pasiunile tale, vizionarea sau practicarea unor sporturi, sau chiar conducerea masinii. Ar fi de folos sa memorezi versete din Scriptura la care sa meditezi si in legatura cu care sa te rogi; printre ele ar putea fi 1 Timotei 4:7-8; 1 Corinteni 10:31; Coloseni 1:9-10 si 3:23; de asemenea si Psalmul 42:1-2; 63:1 si 27:4.
Mai mult decat toate, roaga-te lui Dumnezeu sa te faca mai constient de faptul ca traiesti orice moment al vietii de fiecare zi sub ochiul Sau atoatevazator. Chiar daca tu nu-L bagi in seama, El te vede, te urmareste, stie tot ce faci, aude orice cuvant pe care-l rostesti si cunoaste orice gand din inima ta (vezi Psalmul 139:1-4). Dincolo de acestea, El iti cerceteaza si motivatia din spatele actiunilor sau cuvintelor tale.
In consecinta, sa fim cu toti cu luare aminte la voia Sa, dupa cum si El nu ne uita.
Ioan17 - John 17 