Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Cantarea Cantarilor’

Paul Washer – Prayer as Communion (Song of Solomon) – Cântarea Cântărilor (subtitrare in Limba Romana)

Cântarea Cântărilor, un mesaj necesar creştinilor pentru a avea părtăşie şi a experimenta dragostea lui Hristos. Subtitrare in Limba Romana.

English Title: Prayer as Communion (Song of Solomon)

Cântarea Cântărilor (Rugăciunea ca şi Comuniune) – Paul Washer (Romana)

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=wOciNsgIn3A

Published on Sep 25, 2012 by ibhglobal

Cântarea Cântărilor, un mesaj necesar creştinilor pentru a avea părtăşie şi a experimenta dragostea lui Hristos.

PDF: http://illbehonest.com/romana/Cantarea-Cantarilor-Rugaciunea-ca-si-Comuniune-…

English Title: Prayer as Communion (Song of Solomon)

From rodi

http://rodiagnusdei.wordpress.com/2012/09/25/paul-washer-prayer-as-communion-song-of-solomon-cantarea-cantarilor-subtitrare-in-limba-romana/

English: Heart shaped shadow cast by a ring on...

English: Heart shaped shadow cast by a ring on Bible (Song of Solomon). Black and white; selective coloring created with Adobe Photoshop. (Photo credit: Wikipedia)

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran...

English: Paul Washer Español: Paul Washer gran escritor (Photo credit: Wikipedia)

Read Full Post »

TAINA LUI SOLOMON

UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-

CARTE-Cântarea cântărilor-

C. R. OLIVER

TRADUCEREA  DANIELA DOMAINSCHI                                        

CAPITOLUL 3

 

O SĂRUTARE SFÂNTĂ

 

„Să mă sărute cu sărutările gurii Lui!“

(Cântarea cântărilor 1:2)

ASCULTAŢI CUM VORBEŞTE DOAMNA

 După ce stabileşte identitatea Cântării în versetul unu, Solomon o aruncă în scenă pe Sulamita într-o manieră electrizantă. Ea face către audienţă o afirmaţie îndrăzneaţă şi totodată neobişnuită pentru vremurile antice. Această femeie nu stă pe aceeaşi poziţie ca celelalte din vremea ei. De fapt, femeia din Cântare este mai egalitară decât contemporanele ei. Ea îşi asumă o poziţie de putere şi se bazează pe faptul că ea a fost destinatara sărutărilor Lui mai dinainte!

Aceste cuvinte şi pasiunea asociată cu ele îl introduc îndată pe spectator în acţiune. Declaraţia Sulamitei este plină de înţelesuri. Ea apare pe scena vieţii,  nu  într-un templu. Nu suntem în biserică. Nimic din banalităţile, rugăciunile şi răspunsurile la participare nu sunt sugerate în aceste pasaje. Din acest motiv a pus-o Solomon pe Sulamita în scenă. Această lucrare este despre doi îndrăgostiţi care se cunosc în mod intim şi personal. Ea doreşte ca Împăratul-Păstor s-o sărute! Ea doreşte un sărut cu gura. Ea crede că El este singura persoană care sărută din lume. Ea poate chiar să ateste că odată ce ai fost sărutată de El, nici un alt sărut nu-ţi va mai plăcea. Sărutul lumii n-are nici o valoare în comparaţie cu al Lui.

Această doamnă doreşte să fie intimă. Ea doreşte să fie a Iubitului ei. Ea Îl doreşte aproape de ea. Ea stârneşte dragostea din comoara emoţională a inimii ei. „Să Mă sărute (El)“, deschide uşa spre predarea completă. Ea reprezintă esenţa Miresei Domnului Isus care este predată complet în dragostea ei pentru El. S-au dus manierele potrivite unei biserici; sunt binevenite braţele unui iubit.

Să examinăm această declaraţie. Ce este mai intim decât un sărut? Un sărut înlocuieşte conversaţia. Ajunge la un nivel de comunicare mai înalt. Un sărut este o modalitate de a „intra în“ fiinţa altuia. Îndreptată exact spre trupul format din credincioşii „zilelor din urmă“, aceasta este o declaraţie care inaugurează următorul pas al relaţiei noastre cu Domnul Isus. Nu vor mai fi concepţii tradiţionale care promovează distanţa în locul apropierii. S-a dus formalismul unui cler profesional şi a laicilor smeriţi! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru sărut!

Împăratul-Păstor să fie iniţiatorul. „Să Mă sărute (El)!“ Aceasta este dragoste intimă. Dragostea intimă este tot ce oferea grădina Edenului: plimbări intime, conversaţii intime cu un Dumnezeu căruia Îi place să audă cele mai triviale lucruri pe care le îndrugă creaţia Sa. Păcatul a distrus acea scenă, dar nu şi pe aceasta. De păcat a avut grijă Domnul Isus, şi sărutul Lui iniţiază o restaurare despre care nu s-a vorbit până acum. Distanţa nu va mai fi tolerată; este timpul pentru „apropiere personală“.

Distanţa a caracterizat Vechiul Legământ votat de o congregaţie a lui Israel. „Moise să meargă pe munte“, a fost decizia lor. În locul unei vederi intime a Celui Sfânt, li s-au adus porunci şi un cort. Votarea lor a dovedit ceea ce toate votările de acest gen au dovedit, că democraţia votează deseori greşit. Teocraţia este mai bună. Teocraţia pecetluită cu un sărut este mult mai bună! Ea aduce înapoi ceea ce intenţiona Dumnezeu pentru Fiul Său, ca El să nu fie niciodată înşelat în intimitate. Un sărut oferă siguranţa că cei răspunzători sunt aproape, atât de aproape că-şi simt respiraţia. Atât de aproape că cele mai mici ezitări sunt privite cu atenţie. Sunt mai aproape decât un templu, mai aproape decât o biserică, mai aproape decât orice teologie. Da, cu un sărut spontaneitatea este la ordinea zilei. Viaţa romantică pătrunde peste tot. Fiind îndrăgostiţi de Domnul Isus, suntem chemaţi la aceeaşi poziţie ca şi Sulamita, „Să Mă sărute (El)“. Mireasa Domnului Isus nu poate cere mai puţin.

Focul pasiunii arde într-un sărut. (Dacă te îndoieşti de acest fapt, dă un sărut fără pasiune iubitului tău şi vezi care este răspunsul). Mireasa pe care Domnul Isus plănuieşte să o aducă înaintea Tatălui nu va fi o Mireasă fără pasiune. Focul care arde în El va arde şi în Ea. Ea a primit botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc. Ei se întâlnesc pe aceeaşi bază. Sulamita poate fi criticată în versetele următoare, dar ea nu suferă nici un fel de critică pentru dorinţa ei după El. Ceea ce secole de profeţi şi miriade de istorii de vieţi n-au putut face, a făcut un singur sărut. Domnul Isus a suferit crucea şi S-a dat pe Sine Însuşi ca să aibă acest moment cu mireasa Lui; nimic nu se poate compara cu sărutul Lui. Când ai fost îmbrăţişat de Fiul lui Dumnezeu, ai fost într-ade­văr îmbrăţişat!

Această carte este unică, pentru că nici un ordin rabinic n-ar fi putut s-o scrie. Numai Duhul Sfânt ar fi îndrăznit să-i scrie paginile. Solomon a dat-o ca un om cu multă înţelegere în ce priveşte pasiunea şi dragostea, ca un dar din partea Celui Sfânt. Un sărut este deseori uşa de intrare spre relaţii mai intime. Doi oameni deschid uşile spre voinţa şi intenţia celuilalt printr-un sărut. Sărutările ţes o ţesătură de angajare reciprocă şi îi unesc pe participanţi într-o coeziune spirituală. (Atât de spiritual este acest act că li se spune credincioşilor să se salute unul pe altul cu o sărutare Sfântă). În cazul Sulamitei, ea se face ecoul inimii oricărei mirese: „Sunt deschisă pentru avansurile Lui“.

Când trupul format din credincioşi devine Mireasa, ei sunt deschişi pentru avansurile Domnului Isus. Agenda lor de lucru s-a pierdut, s-a dus construirea împărăţiei, pentru că un sărut este de ajuns. Controlul Lui este mai de dorit decât lumea care ne înconjoară. Inima Sulamitei doreşte să se topească sub sărutul buzelor Împăratului. Predarea nu este pierdere; este câştig când Cel căruia I te predai este Fiul lui Dumnezeu. Să fii ţinută strâns în braţele Lui, în timp ce te uiţi în ochii Lui şi auzi cuvintele Lui dulci, este momentul suprem. Pentru aceasta am fost născuţi. Trebuie să-L simţim pe Domnul Isus, nu să filozofăm despre El!

Un sărut între un bărbat şi o femeie introduce un nou nivel pentru relaţia lor. Este angajare. Este părtăşie. Este prima fază a unirii. El duce pe tărâmul sentimentelor. Deşi fără cuvinte, invitaţia lui este clară. El spune cu un nou înţeles: „Mă simt bine când eşti atât de aproape de Mine, vorbind cu Mine, iubindu-Mă, chemându-Mă cu cuvinte pline de dragoste. Când mă săruţi, toată atenţia mea se îndreaptă spre TINE!“

Când îndrăgostiţii se sărută pe gură, un nou element este introdus. Acesta nu este o strângere de mână, un pupic prietenos pe obraz; acesta este un sărut pe gură. Sărutul pe gură declară o schimbare relaţională. Acesta este exact motivul pentru care este introdus chiar la începutul Cântării. Domnul Isus este pe punctul de a avea o Mireasă: o Persoană pe care El o cunoaşte şi care Îl cunoaşte. Ea, care este a doua Evă, doreşte să fie sărutată de al doilea Adam. Nu, n-a fost niciodată intenţia Cerului ca El să fie singur. Umblarea Lui pe pământ fără o Mireasă a fost abstinenţa pentru ACEASTĂ MIREASĂ!

Observaţi că textul spune: „Să Mă sărute cu SĂRUTĂRILE gurii Lui“ (cap. 1:2). Aceasta înseamnă mai mult decât un sărut. Sulamita Îi cere Împăratului s-o sărute cu toate sărutările pe care le vrea El, pentru că ea le vrea pe toate. Cu alte cuvinte, El are permisiunea (actul voinţei ei) s-o sărute şi să nu se oprească. El este binevenit. Dragostea este precursorul cererii. Ea doreşte sărutările Lui. Ea este receptivă la ele. Ea este un participant dispus şi activ la ele. Cum sărutul este o expresie a dragostei, tot aşa este şi o expresie a încuviinţării, a învestirii şi a dorinţei. Sulamita este obişnuită să fie lângă El; ea nu simte nici o supărare când cere un sărut. Ea este preocupată în mod profund şi activ cu El. Pasivitatea nu poate fi niciodată o acuzaţie aruncată asupra Sulamitei. Pasivitatea este pentru Biserică. Pasiunea activă este semnul distinctiv al Miresei.

Ai observat că odată ce a fost ruptă bariera cu un sărut, nu se mai aşteaptă nimic altceva? Un sărut stabileşte un nou set de reguli care guvernează comportarea. Distanţa socială nu mai este respectată. Când Unsul o sărută pe Mireasa Lui unsă, ceva nou apare pe scenă. Într-adevăr, acesta este pasul următor, un pas dincolo de tot ce-şi poate imagina trupul format din credincioşi. Un potop este pe cale să aibă loc. Un potop de sărutări, de îmbrăţişări, şi de frenetică bucurie a invadat ziua. (Cred cu toată convingerea că odată ce adevărata Mireasă va intra în această relaţie, în mod voluntar şi prin viu grai, aşa cum face Sulamita, nu va fi mult timp singură). Mijlocirea ei va primi răspuns de la o Persoană şi sărutul Lui.

Un sărut simbolizează atât de multe lucruri care nu sunt exprimate în cuvinte, încât este dificil de definit. În funcţie de indivizi, de moment şi de vremuri, un sărut înseamnă multe lucruri diferite. Importanţa lui pentru Cântare nu poate fi egalată uşor. La momentul acesta, în timpul acesta, cu aceşti participanţi, sărutul înseamnă restaurare. Pentru a înţelege Cântarea lui Solomon, trebuie înţeles sensul sărutului, pentru ca această dorinţă să nu fie ultima.

Restaurarea este unul din elementele cheie în zilele din urmă. Nimic nu atrage după sine restaurarea ca un sărut. A fost sărutul despre care a vorbit Domnul Isus în parabola Lui despre fiul risipitor. Sărutul tatălui a restaurat complet, printr-o singură acţiune, tot ce fusese distrus de lume. Sărutul lui a restaurat favoarea înaintea tatălui. Sărutul lui a dat frâu liber conversaţiei care părea imposibilă. Cuvântările pregătite dinainte au căzut la pământ ca inutile în urma unui sărut. Cuvintele fiului risipitor s-au pierdut în cuvintele tatălui care cere Inelul şi Haina. Autoritatea şi puterea au fost transferate fiului risipitor într-o clipă. A fost aşezat imediat în poziţia care i se cuvenea în familia extinsă. Dacă în capitolul 1 versetul 2 nu se vorbeşte despre nimic altceva, se vorbeşte despre aceasta! Iubitul Sulamitei a considerat-o nici mai mult nici mai puţin decât pe deplin restaurată. Versetele care apar mai târziu în acest capitol, în care Sulamita exprimă o părere negativă despre ea însăşi, nu reprezintă un factor. Ca Mireasă a Lui, ea nu mai doreşte să vorbească în termeni negativi; vorbirea ei este sigură şi plină de putere.

Sulamita cere un sărut! Ea doreşte încuviinţarea simbolizată de el. Fiinţa ei lăuntrică caută căldura şi intimitatea pe care numai un sărut le poate aduce. Însă Cel care sărută trebuie să fie Împăratul-Păstor! El este autorul iertării şi al iubirii sensibile. El a stabilit ca Dragostea să guverneze peste Lege. Cele care L-au înţeles în privinţa aceasta au spart vase de untdelemn şi I-au spălat picioarele, ştergându-le cu părul lor. Cei care nu au înţeles aceasta stăruiau pe lângă El cu afirmaţii doctrinare şi dileme ale religiei. La fel este şi astăzi! Cei care Îl înţeleg pe Domnul Isus „se reazemă pe pieptul Lui“. Cei care nu-L înţeleg aleg, ca Iuda, mai degrabă să-L sărute decât să fie sărutaţi de El.                   

 Tandreţea este în sărut. Frica se topeşte în sărut. Un sărut topeşte distanţa şi distruge timiditatea. „Cunoaşterea“ este ordinea stabilită, mai degrabă decât doar o „cunoştinţă despre“. Adu-ţi aminte că Solomon a croit un drum în istorie prin faptul că i-a mutat pe israeliţi de la „Cortul întâlnirii“ la Templu. Destinul unei asemenea mişcări a preîntâmpinat un timp când oamenii aveau să cunoască mult mai mult despre Lege decât despre Dragoste. A sosit timpul când ei ţineau mai mult la tradiţiile lor decât la Comoara lor. Când Domnul Isus S-a născut pe acest pământ, El a venit ca o judecată pentru tot ce devenise religia stabilită. El n-a restaurat-o la forma iniţială pe care a avut-o în ziua când Dumnezeu a locuit în cort cu oamenii prin nor şi foc, ci El a stabilit o nouă ordine bazată pe Legea Dragostei. Aceasta a permis oamenilor să intre în ceruri şi să umble cu focul.

Ce se mai poate găsi în acest sărut? El arată că aceasta este o relaţie a „sărutului“: foarte apropiată, foarte tandră, extrem de personală şi care garantează purtarea de grijă. Totuşi, aceasta nu este esenţa relaţiei; este platforma pentru această relaţie. Zidită pe purtarea de grijă, fiind expresia vie a capitolului 1 Corinteni 13, ea provoacă toate celelalte relaţii de viaţă. Odată înţeles, acest standard devine noua temelie pentru umblarea cu Domnul Isus. Distanţa nu va mai domni. El nu va mai fi doar întronat în putere la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Ci El va fi întronat şi în inimile noastre. „Să MĂ sărute (El)“, este strigătul fiinţei noastre. Ştiind că dorim această intimitate chiar dacă ar fi oferită doar unui singur credincios de pe pământ, noi strigăm: „Să fim noi ACELA!“ Dacă lucrul acesta pare egoist, atunci aşa să fie!

Sărutările se vor stinge cu siguranţă spre apartenenţă, şi aici este calvarul. Domnul Isus este al nostru, şi noi suntem ai Lui. Această „apartenenţă reciprocă“ L-a condus pe El la cruce, acolo unde dragostea a fost scrisă în mâini însângerate. Jertfa de la calvar este o jertfă pentru o iubită. Pentru că a văzut prin credinţă o Mireasă răscumpărată, curată, şi fără pată, aşteptând sărutul Lui, El a murit. O, sărutul format de acest fel de dragoste are ingrediente de neînchipuit pentru intelectul muritor. Ce se spune în aceste pasaje nu poate fi stabilit prin eforturile minţii. Toate studiile biblice a un milion de instituţii nu pot dezvolta în inimă ceea ce se poate împlini printr-un sărut! Universităţile nu pot înţelege studiul acestei iubiri a inimii. Purtând în trupul Său cicatricele suferinţelor Sale, Domnul Isus deţine triumfător ceea ce reprezintă Preţul. Dumnezeul meu, când citim pasajul: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos BISERICA“ (Efeseni 5:25), ce diferit sună! Biserica nu mai este privită ca o catedrală sau ca o convenţie; este privită din perspectiva Miresei.

„Să mă sărute“, se aude mai sus de sunetul orgilor, al corurilor şi al predicilor. Chemarea lui este chemarea celor care sunt gata să-L îmbrăţişeze pe Domnul Isus conform condiţiilor Lui, nu ale lor. Agenda Lui este scrisă în noi. Asta este cu totul altceva decât să căutăm o agendă a noastră. Chemarea noastră va primi răspuns; a Sulamitei a primit. Este „chemarea fecioarelor“ a celor care au candelele în bună stare. Este chemarea acelora care au untdelemn din belşug, care tânjesc noapte şi zi după atingerea Lui, după sărutul Lui şi după glasul Lui. Aşa cum Templul a fost înlocuit de limbile de foc împărţite, tot aşa legalismul prezent va fi înăbuşit cu un sărut!

A fost dorinţa Domnului nostru să instituie o formă mai profundă de comuniune decât un pahar: această formă este sărutul Lui. El le-a spus ucenicilor Lui că nu va mai participa la o astfel de cină până când va face aceasta împreună cu ei în cer. O comuniune va chema o alta. Va avea loc o căsătorie, şi cina comuniunii va fi pecetluită cu un sărut. Ce cuvinte criptice au fost acelea! Nedorind ca părtăşia să fie instituţionalizată prin doctrină, El hotărăşte timpul şi locul pentru adevărata ei realizare. Noul legământ este un lucru al Miresei. Romani 5 spune aceasta. Când prima mireasă a căzut în groapa păcatului şi a apucat mâna primului Adam, păcatul a intrat în lume. Iată, al doilea Adam apucă mâna celei de-a doua Eve, şi dreptatea trece dincolo de păcat pentru a anula orice datorie.

Observaţi cum sărutul Împăratului-Păstor topeşte distanţa şi timiditatea, astfel încât Mireasa Lui să fie atrasă în noua ordine. Nedorind ca ea să rămână neinstruită, ignorantă şi neîmplinită, El începe cu un sărut. El este cel care sărută. El este iniţiatorul. Sărutul Lui nu este calea spre seducţie; sărutul Lui este tandreţe care duce la o trezire fără nici o părere de rău. Lecţiile Lui sfârşesc în bucurie. Învăţătura Lui cere şi mai multă învăţătură. Sărutul Lui cere mai mult. „Să Mă sărute cu sărutările GURII LUI“, pentru că Cel care a chemat lumile la existenţă prin Cuvântul Lui cu siguranţă scoate un alt suspin în sărutul Lui! Lecţiile Lui de dragoste încep cu acceptarea. Ele o determină pe ea să răspundă şi, cu fiecare răspuns, o poartă spre noi nivele de înţelegere. Fiecare nivel cere permisiunea ei, pentru că voinţa ei nu este niciodată violată. Ea este înconjurată de dragostea Lui şi prin interacţiunea lor va fi atrasă spre natura Lui. Romani 5:17 spune aceasta clar:

„Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos“.

 „… TOATE DEZMIERDĂRILE TALE SUNT MAI BUNE DECÂT VINUL“.

(Cântarea cântărilor 1:2b)

  Odată ce Domnul Isus a plătit preţul de răscumpărare al lui Osea (Teza lui Osea este că el a adus-o înapoi pe mireasa lui şi a reabilitat-o la sânul lui în acelaşi fel în care Domnul Isus a plătit preţul la Calvar pentru a-l răscumpăra pe om şi a-l aduce înapoi la Dumnezeu), Mireasa Lui putea să declare cu toată sinceritatea următoarea parte a acestui verset de început: „Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul“. Vinul în cazul acesta este sinonim cu a-şi trăi viaţa în „lume“. Dragostea lumii este ilicită şi plină de intenţii egoiste. A fost nevoie de un Salvator pentru a ilustra diferenţa pe care Dumnezeu vroia ca noi s-o experimentăm în dragoste. Odată ce am fost bine informaţi despre această diferenţă, strigătul inimii noastre va fi: „Destul, sunt sătul de dragostea ilicită a unei lumi fără El!“ Dragostea Domnului Isus nu are caracterul ilicit al poftei acestei lumi. Mireasa ştie care este diferenţa şi spune aceasta în acest verset. Biserica, fără discuţie, se consideră a fi Mireasa. Aceasta se învaţă la orele de teologie şi în general s-a acceptat de către lumea denominaţionalismului. Totuşi, delimitarea dintre Mireasă şi Biserică începe din acest punct. Mireasa ştie care este diferenţa dintre dragostea Lui şi „dragostea lumii“. Ezechiel a adresat exact această dilemă în zilele lui. Ezechiel 44 ne arată diferenţa în termeni clari. Ezechiel  L-a întrebat pe Dumnezeu de ce a îngăduit ca preoţii şi leviţii să rămână în slujbă când El (Dumnezeu) ştia de greşelile şi păcatele lor. Dumnezeu a spus că preoţii şi leviţii care s-au rătăcit pot să continue să slujească poporului, dar nu se pot apropia de El şi nu pot să-I slujească Lui. Declaraţiile făcute în ziua de Sabat de către o preoţie întinată n-au ajuns în ceruri, şi nici cele făcute pentru Biserică nu vor ajunge. Prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu El. El nu va săruta o cârpă veche şi mototolită dintr-un lucru. Mireasa nu poate sorbi vinul (viaţa) lumii, sperând că stropii nu-i vor păta haina. Ea nu poate să şadă în barul lui Satan, în Cafeneaua Iadului, şi să facă cu ochiul chelnerului doar ca să ajungă repede acasă la sărutul Domnului Isus. Trebuie să vină un moment definit în viaţa ei când limbajul beţivilor acestui pământ, caracterizat de insinuările obscene ale seducătorilor lui, va fi ignorat. Ea va trebui să hotărască în a cui casă va locui, ale cui sărutări o vor satisface, a cui dragoste este cea mai mare. Dragostea Lui înlătură dragostea lumească bazată pe fantezie, indusă prin mass-media. Dragostea Lui este sfântă. Dragostea sfântă diferă faţă de dragostea pământească în mărime şi gen. Este o dragoste generată dintr-un fond diferit. Temelia ei este în cer; sursa ei este Fiul lui Dumnezeu. Dragostea trebuie să-şi indice sursa, care este parte integrantă din natura ei. Sulamita arată că sursa ei este în El. „Dragostea Lui este mai dulce decât vinul“, arată sursa acestei dragoste şi declară că diferenţa este în El. Ce face dragostea Lui atât de deosebită?

Grecii au folosit nouă cuvinte diferite care se traduc în ultimă instanţă cu „dragoste“. Ei au dezvăluit sursa şi tipul dragostei despre care se vorbeşte folosind cuvinte diferite. Domnul Isus a folosit această tehnică ca o bază pentru chestionarea lui Simon Petru la sfârşitul misiunii Sale. Întrebarea Domnului Isus: „Mă iubeşti tu…?“ cerea un răspuns de acelaşi gen de la Simon, dar el nu l-a dat. Dacă un îndrăgostit îi şopteşte iubitei lui: „Te iubesc cu toată inima mea“, se aşteaptă de la ea un răspuns tot atât de sincer şi de profund ca şi declaraţia. Dacă ea replică cu dezinvoltură: „Mda, şi eu te iubesc“, el n-are nevoie de un dicţionar de cuvinte ca să înţeleagă.

Exprimarea dragostei caută un răspuns de aceeaşi natură, deşi poate fi suficient de înţelegătoare ca să nu se lase limitată de răspunsul pe care îl primeşte, oricare ar fi acesta. Sulamita cere sărutările Păstorului şi declară că dragostea Lui este mai dulce decât vinul. Declaraţia ei va primi un răspuns de aceeaşi natură şi cu aceeaşi ardoare. Aşa este Domnul Isus! Nevoia ei umană şi spirituală este El. Domnul Isus este cu adevărat singurul care poate împlini această nevoie. Adu-ţi aminte că această lucrare are la bază planul uman, şi ea satisface nevoile umanităţii în limite umane. Domnul Isus Îşi iubeşte Mireasa când ea este pe pământ. Mireasa are nevoie de o relaţie de dragoste cu Domnul Isus în timp ce este aici.

Faptul că omenirea, în general, doreşte cu ardoare o relaţie de dragoste este dovada suficientă că Dumnezeu a creat minunea ei în inima omului. Ce auzim în declaraţia Sulamitei este ceva ce orice fiinţă umană poate exprima. Cântarea nu are la bază o stare eterică, nepământeană. Puterea Cântării se manifestă în timpul de acum. Cadrul ei este pământul, nu cerul. Învăţăturile ei sunt pentru pregătirea noastră ca să urcăm mai sus în ACEASTĂ viaţă. Cântarea ţinteşte inima celui care o analizează. Dacă cititorul este adevărata Mireasă, el sau ea vor fi puternic atraşi şi cuceriţi de puterea ei. Dacă cititorul nu are urechi cu care să audă sau ochi cu care să vadă, cartea nu va însemna nimic pentru el.

Nu poţi să rămâi spectator şi să împlineşti scopul Cântării. Când păşim pe scenă şi strigăm: „Sărută-mă!“ şi exclamăm: „Dragostea Ta este mai dulce decât vinul“, în momentul acela biruinţa va creşte înăuntru nostru. Tabloul lui Solomon nu este o piesă de muzeu încuiată în dulapul antichităţii. Este o lucrare prezentă. Mulţi credincioşi au ieşit din cămăruţa rugăciunii şi a dulcii părtăşii cu Domnul Isus, strigând: „Dragostea Ta este mai dulce decât vinul“.

Cei care au ieşit clătinându-se din camera de sus ştiau deja mai mult decât lumea care îi privea. Fiind plini până la refuz cu vinul (viaţa nouă) revărsării Lui, umpluţi cu acelaşi Duh care L-a umplut pe El, au ieşit pe străzi. Ei cunoşteau vinul dragostei Lui. Ca şi cei dintâi ucenici, şi sfinţii moderni trebuie să ajungă la o concluzie proprie: „Toate dezmierdările Tale sunt mai bune decât vinul (decât viaţa lumii)“. Nimeni nu poate să ia acest angajament pentru altul. Fiecare gură trebuie să mărturisească aceasta. Când o spunem cu gura noastră, ca o mărturie pentru noi înşine şi pentru lume, ceva se schimbă în noi. Ne definim clar mărturia şi ne întărim convingerea că a avea dragostea Lui este o mai mare bogăţie decât tot ce poate să ne ofere „vinul lumii“.

Beţii de plăceri, scenarii lumeşti de satisfacţie carnală, acestea caracterizează vinul lumii. Vinul lumii promite, dar nu poate împlini ceea ce promite. Oferă, dar nu poate duce la îndeplinire. Bea din poţiunea ei umanistă, senzuală şi vei găsi scursurile narcotice ale morţii. „Drumuri fără sens care duc la pierderi fără rost“, aceasta vede mintea luminată a Miresei. Dragostea Domnului Isus este mai dulce la gust, pentru cerul gurii, pentru minte decât tot farmecul pământului concentrat în vinul lui. Bucuria de nespus nu poate fi găsită înăuntrul porţilor lumii sau bând vinul ei.

Pentru adevărata Mireasă, nu poate exista nici o relaţie cu lumea, nici cu manifestările ei sociale şi religioase. Cele mai multe dintre căile de exprimare ale lumii, muzica ei, filozofiile ei, mass-media ei ordinară, trece pe lângă urechile ei. Ea a fost cu Unul al cărui glas este toată muzica pe care şi-a dorit-o vreodată. Învăţăturile Lui întrec cele mai bune filozofii. Căile Lui sar peste condiţia prezentă către un loc numit Credinţă. Aici locuieşte El. Aici locuieşte Ea. Amândoi văd pământul dintr-un punct de vedere părtinitor, un punct de vedere care deseori nu este împărtăşit nici de grupurile religioase, nici de denominaţiile puternice. Ea este Mireasa răscumpărată, şi ea recunoaşte că nu există nici un fel de înţelegere pasivă cu lumea.

Mireasa ştie de Satan şi de dorinţa lui de a amăgi, de a înşela şi de a provoca moartea. Aşa cum a fost, aşa este şi astăzi. Fie că este camuflată cu pioşenie, fie că este flagrantă în comportarea ei, deşertăciunea lumească a lui Satan încă îi mai poartă parfumul. Cele mai înşelătoare amăgiri ale lui se găsesc în locurile cele mai pioase. Trădătorii lui abundă. „Mormintele (lui) văruite pline de oasele morţilor“ stârneşte   încă mânia Iubitului ei. Dragostea Domnului Isus depăşeşte tot ce poate să ofere lumea aceasta, fie că se găseşte în locuri sfinte, fie în locuri corupte; dragostea Lui este mai bună decât vinul! De pe poziţia ei de glorie, ea nu se poate gândi decât la EL. Ea a fost transformată prin înnoirea inimii ei, a minţii ei şi a sufletului ei. Ea este mistuită de dragostea ei pentru El. Cât de diferită este aceasta de „biserica“ adunată în multe locuri de pe acest pământ; ei sunt mistuiţi de propria lor veşnicie.

O biserică lumească, plină de ne-răscumpăraţi şi de oameni detestabili, nu pricepe nimic din cuvintele Cântării. Pentru ei este o operă literară erotică care creează o stare de spirit plăcută, nepotrivită pentru studiu, ci doar pentru a fi răsfoită. Pentru Mireasă, este esenţa Fiinţei ei expusă în intimitatea pasiunii ei pe care sora ei „care nu are suficient untdelemn“ n-o va experimenta niciodată.

Ce frumoasă este Sulamita (Mireasa)! Stând înveşmântată în glorie chiar de la primele versete ale operei lui Solomon, ea se aseamănă cu femeia din Apocalipsa 12. Femeia cu cele douăsprezece stele a dat naştere Iubitului Sulamitei (Domnul Isus) şi dă naştere restului trupului cu multe mădulare al lui Hristos care va cârmui naţiunile cu un toiag de fier. Această femeie reprezintă Ierusalimul de sus care este „mama noastră a tuturor“.

De ce o arată Solomon pe Mireasă stând triumfătoare chiar de la începutul Cântării lui, pentru ca apoi să se întoarcă într-o vreme când ea nu era aşa? Ea deschide cartea în splendoare, pentru că ea este împlinită în El la momentul acesta. Ea arată înapoi spre elementele care, atât prin interacţiunea lor cât şi prin timp, au lucrat pentru ca ea să ajungă ceea ce este astăzi. Cuvintele ei sunt alese cu grijă pentru a reflecta noua ei poziţie în El, şi prin ele ea descoperă unicitatea ei cu El. În observaţiile ei de la început sunt rezumate ingredientele plantate în inima ei de către Iubitul ei. În acest context, comentariul ei despre dragostea Lui ca fiind mai bună decât vinul este asociat mai degrabă cu sfârşitul cărţii decât cu expresiile ei din Capitolul 1:5. Ea repetă tema expusă aproape de sfârşitul cărţii: „el doreşte de mine“ (cap. 7:10). Ea exprimă în cuvinte dorinţa ei după El. Cine este ca această femeie în toată istoria? Prin puterea ei ea elimină umilinţa.

„Dragostea Ta este mai dulce decât vinul“, îndreaptă atenţia asupra Împăratului, nu asupra Sulamitei. Duhul Sfânt a învăţat-o bine! El a învăţat-o că „dragostea Lui“ este cea mai bună. Numai pe dragostea Lui poţi să te bazezi. Pavel a scris cuvinte similare în Romani 8:38-39.

„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“.

În capitolele următoare, natura dragostei despre care s-a vorbit la început va fi analizată şi arătată. Dragostea Împăratului-Păstor o va atrage pe Sulamita; niciodată El n-o va forţa să ia o decizie. Dragostea Lui va onora voinţa ei. Dragostea Lui va face un plan şi îi va cere să I se alăture în acest plan. Dragostea Lui va ajunge mereu la ea. Dragostea Lui va extrage esenţialul din 1 Corinteni 13 la literă. Dragostea Lui este necondiţionată. Dragostea Lui o protejează gândind în perspectivă şi făcând pregătiri pentru ea. Dragostea Lui îi oferă ceea ce este cel mai bun în lumea Lui. Este de mirare că ea nu poate fi satisfăcută decât de sărutările Lui şi declară fără ezitare că dragostea Lui este cea mai bună?

TOATA CARTEA

AICI

Read Full Post »

TAINA LUI SOLOMON

UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-CARTE-Cântarea cântărilor

C. R. OLIVER

TRADUCEREA

DANIELA DOMAINSCHI

CAPITOLUL 2

ARTA DRAMATICĂ ÎN CÂNTAREA LUI SOLOMON

„Să mă sărute cu sărutările gurii Lui!“[1]

(Cântarea cântărilor 1:2)

O ALEGORIE A DRAGOSTEI

Hai să intrăm în teatrul lui Solomon şi să vedem frumoasa lui lucrare. Ar fi potrivit să revedem fiecare scenă din punctul de vedere al regizorului. În felul acesta, tu, ca cititor, vei prinde evoluţia şi vei afla ceva despre lucrurile tainice ale piesei. Ar fi necesar să citeşti toată Cântarea lui Solomon într-o singură expunere şi apoi să vezi scenele cu această cunoştinţă. După acest capitol, care familiarizează cititorul cu cartea în general, capitolele următoare vor detalia versetele în ordinea în care apar. Începând cu capitolul unu, metoda de descoperire va fi un scurt sinopsis al expunerii generale, urmat de o revedere a textului. Acum să privim la capitolul unu, scena unu din Cântarea lui Solomon.

 SCENA 1

 Sulamita se gândeşte (într-un loc pustiu) la dragostea ei pentru un Rege-Păstor. Gândurile ei sunt verbale. Ea creează cadrul pentru o retrospectivă a zilelor ei de la început când era o păstoriţă pe dealurile Iudeii. Îşi povesteşte amintirile din punctul de vedere al unei femei mature şi experimentate, apoi priveşte înapoi la început când era neînvăţată.

„Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul, mirodeniile tale au un miros plăcut. Numele tău este ca o mireasmă vărsată. De aceea te iubesc pe tine fetele! Trage-mă după tine! Şi haidem să alergăm! Împăratul mă duce în odăile lui … Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine; vom lăuda dezmierdările tale mai mult decât vinul! Pe drept eşti iubit“.

(Cântarea cântărilor 1:2-4)

 Observaţi începutul necaracteristic al acestei producţii. Fata strigă după iubitul ei să o sărute. În primele patru versete, ea cheamă audienţa la o intimitate rar întâlnită în lumea veche, dar foarte potrivită pentru generaţia noastră. Apoi începe să-şi depene povestea de iubire, începând cu începutul ei umil. Îşi aminteşte foarte bine cum a început totul.

O păstoriţă singuratică îşi păzeşte turma pe o coastă de deal pustie din Iudeea. E la amiază, şi ea se plânge că pielea ei este uscată şi arsă de soarele fierbinte. Supărarea ei se întoarce spre fraţii ei care i-au hotărât soarta, dându-i această slujbă. Se pare că tatăl ei a murit, astfel că ea şi mama ei au rămas în grija fiului cel mai mare. Pentru a împărţi munca, sorţul ei a căzut pe îngrijirea caprelor (cap. 1:6-8). Ea se evaluează pe ea însăşi ca fiind „frumoasă“, şi cineva ar putea trage concluzia că ea se gândeşte la vandabilitatea ei pentru atracţie şi căsătorie.

În mod retoric, Sulamita apelează la „fiicele Ierusalimului“ ca să judece veridici­tatea raţionamentului ei.

„Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului, cum sunt corturile Chedarului şi cum sunt covoarele lui Solomon. Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele. Fiii mamei mele s-au mâniat pe mine şi m-au pus păzitoare la vii. Dar via frumuseţii mele n-am păzit-o“.

(Cântarea cântărilor 1:5-6)

Fiicele Ierusalimului joacă rolul unui cor în această piesă antică. Ele vorbesc cu actorii din când în când. Uneori ele împărtăşesc punctul de vedere al actorilor, similar cu a spune „amin“ la predica unui pastor; alteori ele pun întrebări, evocând un răspuns din partea actorilor. Deseori ele mută acţiunea piesei într-o altă direcţie. Ele arbitrează schimbarea scenelor. Ele schimbă subiectul între actori şi dau claritate la ceea ce se spune sau se face. De multe ori ele tac şi făcând aceasta, îşi dau consimţământul. Locul lor este unic în literatura biblică, dar asemănător îngerului din cer care îl însoţeşte pe Ioan din loc în loc. Şi în Apocalipsa 12 este o acţiune similară cu cea din Cântare. Apocalipsa 12 foloseşte metoda retrospectivei şi a perspectivei pentru a dezvălui adevărul. Această metodă oferă claritate şi sens scenelor care au loc în faţa observatorului. În acelaşi mod, fiicele Ierusalimului devin comentatoare pentru observator. Ele pot exprima un gând sau pot evoca un răspuns, dar în final rolul lor este să acţioneze în favoarea audienţei (care de obicei nu vociferează în timpul piesei). Fie că încurajează sau tac, fie că fac comentarii pozitive sau provoacă cu agresivitate, ele sunt o parte vitală a acţiunii. Trebuie să separăm rolul lor de cel al Sulamitei (mireasa) şi al mirelui ei (păstorul care s-a dovedit a fi Împărat) pentru claritate.

Nu după mult timp atenţia Sulamitei se abate de la singurătatea ei şi se îndreaptă spre Păstor. Monologul ei este întrerupt de apropierea unei figuri îndepărtate care-şi conduce turma spre ea. Nu ni se spune dacă s-au mai întâlnit înainte; putem doar să presupunem, după observaţiile pe care le face despre El, că s-au mai întâlnit. Ea vrea să ştie unde Îşi adapă El oile la amiază. Întrebarea ei capătă un caracter atrăgător când spune: „tu, pe care te iubeşte inima mea“. Nu ni se spune dacă lucrul acesta a fost exprimat cu voce tare sau spus în şoaptă numai pentru ea. Nu ştim dacă acesta este un gând care îi trece ei prin minte sau este o remarcă adresată Păstorului. Dar ştim că ea spune adevărul. Ea vrea să fie cu El; ea nu doreşte doar protecţie de ceilalţi bărbaţi prezenţi. Ea este interesată de o relaţie mai apropiată cu El. Altfel, ar fi fost mulţumită să meargă alături de tovarăşii Lui şi să fie doar una din grup. În capitolul 8, ea va folosi cunoştinţele adunate de la tovarăşii Lui pentru a formula cererea ei de apropiere. Ea nu ezită în afirmarea dorinţei ei:

„Spune-mi, tu, pe care te iubeşte inima mea, unde îţi paşti oile, unde te odihneşti la amiază? Căci de ce să umblu ca o rătăcită pe la turmele tovarăşilor tăi?“

   (Cântarea cântărilor 1:7)

Purtarea agresivă a păstoriţei poate fi sau nu neobişnuită pentru acea perioadă istorică, dar noi ştim că aceasta este zugrăvită cu un scop. Ea este o tovarăşă pentru Păstor şi este destul de familiarizată cu El ca să se simtă bine în prezenţa Lui.

La momentul acesta fiicele Ierusalimului îşi fac simţită prezenţa. Ele o întreabă pe fată, ca s-o tachineze, dacă nu ştie deja unde-şi paşte Păstorul turma? Ele îi sugerează să meargă pe urmele oilor. Nu suntem siguri de ce fac ele lucrul acesta, dar e foarte probabil că ele aranjează scena ca s-o arunce pe Sulamita în braţele Lui ca pe o naivă.

Fata se luptă cu o părere proastă despre sine şi se simte foarte neatrăgătoare. Ea este foarte sensibilă cu privire la situaţia ei socială precară în comparaţie cu cea a unui Păstor, care evident că este destinat pentru lucruri mari. Datorită vârstei Lui, El este desemnat să facă temporar slujba de păstor. Ea este desemnată să aibă grijă de capre, din cauza situaţiei materiale. Turma ei este mică, şi ea ştie că turma Lui este mare, şi că El are mulţi slujitori alături de El. Ea n-are nici un slujitor.

Păstorul este totalmente îndrăgostit de ea. El nu vede decât frumuseţea fetei şi vorbeşte numai despre calităţile ei. El nu aude comentariile ei despre lipsurile ei. El este captivat de ochii ei, de mirosul ei, de puritatea ei. Cuvintele Lui sunt făcute să încurajeze, să angajeze, să întărească relaţia dintre inima Lui şi a ei. El îi spune despre casa Lui, care are multe camere în cel mai îndepărtat vis al ei. Casa ei modestă n-are nimic din splendoarea pe care o descrie El. Termenii pe care îi foloseşte El sunt şlefuiţi, şi expresiile vorbirii Lui te cuceresc. El dovedeşte o stare socială şi o bază culturală mai presus de a ei. Ochii lor se întâlnesc, şi cumva toate aceste consideraţii se şterg. Ea este conştientă de dragostea ei pentru El (cap. 1:12-13) şi Îl provoacă să-i facă avansuri.

 SCENA 2

 La momentul acesta, scena se schimbă; nu ni se spune ce s-a întâmplat între timp. Ştim că scena se schimbă într-o casă de ospăţ. Nu ni se spune ce a intervenit, dar apare un nou stadiu de implicare. Acesta nu este acelaşi cuplu care gungurea dulci cuvinte de iubire pe un deal al Iudeii. (Aş putea să fac aşa cum am mai făcut de câteva ori în procesul de înţelegere a Cântării; aş putea să fac propriul meu scenariu. Depărtarea mea de text are drept scop clarificarea şi această scurtă expunere nu va fi bazată pe Scriptură. Deşi este o presupunere, face să curgă mai uşor povestirea).

Mă gândesc că Păstorul îi promite fetei dragostea Lui şi ea Lui, apoi o întorsătură a evenimentelor Îl face pe El să plece. Presupun că El este luat de la slujba comună de păstor înapoi la Palat pentru îndatoriri mai mari. Din poziţia aceasta de putere porunceşte El ca Sulamita să fie adusă la El.

Obişnuiam să-mi imaginez că fata aştepta cu răbdare cuvânt de la Păstor, deoarece îi promisese că va veni după ea. Îmi imaginam de asemenea gândurile care îi treceau ei prin minte în timp ce se încredea în El împotriva tuturor îndoielilor. Cum trebuie să-L fi apărat ea pe El împotriva raţiunii fraţilor mai mari care cu siguranţă căutau s-o abată de la hotărârea ei. Ei trebuie să-i fi spus că bărbaţii întotdeauna pleacă cu o promisiune şi nu se mai întorc niciodată. Probabil chiar mama ei a căutat să-i schimbe părerea despre El (ca fiind o cauză pierdută), ţinând cont de distanţa în mile, în timp, şi din punct de vedere social. Îmi imaginam nopţile ei de singurătate, când îşi aducea aminte şi repeta mereu în întuneric cuvintele Lui de dragoste.

Toată această imaginaţie poate sau nu să fi fost adevărată, dar cumva în tot timpul, păstoriţa a ştiut că într-o zi Păstorul Îşi va onora cuvântul. Îmi pot imagina o escortă de la Împărat invitând-o la Palat. Dacă ea ştia sau nu că El este Împărat la momentul primei lor iubiri n-are importanţă. Oricum, inima ei era dată Păstorului. Imaginează-ţi cum este adusă la Palat şi i se spune că va fi mireasa Împăratului. Neştiind că Păstorul era Împăratul, s-ar putea să-i fi trecut prin minte gânduri de trădare. Ea îşi dăruise inima unui Păstor pe un deal al Iudeii, nu Împăratului. Ar fi fost devastator pentru ea să se mărite cu Împăratul şi nu cu Băiatul de care se îndrăgostise. Ea este prinsă într-o dilemă. Poate ea să iubească un om pe care nu l-a întâlnit? Va putea ea să fie fericită cu Împăratul, în timp ce încă mai este îndrăgostită de Păstor?

Faptul că păstoriţa se afla în palatul Împăratului, aşteptându-L pe Împărat era suficient ca să producă frică. (Când a intrat în palat, mai mult ca sigur a fost învăţată în ce priveşte calităţile atrăgătoare, anticipând noul ei rol. Probabil că în pregătirea ei s-a inclus o nouă coafură, haine noi şi felul cum trebuie să le poarte. Poate că a fost instruită cu privire la ce Îi place şi ce nu-I place Împăratului. A fost transformată dintr-o păstoriţă într-o femeie de la curte). Ca şi Estera, ea este învrednicită de Dumnezeu să-şi însuşească poziţia de împărăteasă şi de soţie a Împăratului. Ea cunoaşte regulile şi reglementările. Persoana ei în oglindă s-a schimbat atât în gândirea ei cât şi în ce priveşte înfăţişarea fizică. Ea este frumoasă! Scena 2 are loc într-o casă de ospăţ. Plină cu mâncăruri şi flori exotice, aranjată cu cea mai mare grijă în detaliu, masa este o plăcere pentru toate simţurile fetei. Poate că ea nu experimentase niciodată o abundenţă ca cea pe care o avea acum. Stând şi aşteptând sosirea Împăratului, anticiparea şi poate neliniştea o înconjurau. În casa de ospăţ era suficientă mâncare pentru o întreagă armată, dar masa era pusă pentru doi.

Scena se deschide cu o cuvântare solomonică de mărire. „EU SUNT un trandafir din Saron, un crin din văi“ (cap. 2:1). Expresii familiare scapă de pe buzele Lui, şi păstoriţa Îl vede intrând în cameră. Este Păstorul! Împăratul este Păstorul. Exaltarea ei se revarsă în expresii de bucurie.

Auzim cuvintele absolute ale Împăratului-Păstor când intră: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din văi. Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete“ (cap. 2:1-2). Vedem cum păstoriţei îi saltă inima în ea. Ea strigă: „Ca un măr între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele“ (cap. 2:3). Ei se îmbrăţişează cu dragoste şi cu expresiile dulci ale iubirii. Oricine îşi poate da seama că se iubesc cu pasiune; nu-i mai interesează nimic altceva.

A sosit ceasul să se cunoască într-adevăr unul pe altul. Fata se odihneşte în prezenţa Împăratului; nu au nici un secret unul faţă de altul, nici trecuturi nemărturisite care să le umbrească ziua. Ea se simte bogată, bucurându-se de bogăţiile Lui. El îi spune că tot ce are El îi aparţine şi că ospăţul este doar un semn doveditor al bogăţiei care îi stă ei la dispoziţie. Ce greu este pentru ea să înţeleagă trecerea de la sărăcie, lipsă, şi a nu avea niciodată destul, la a avea tot ce-şi doreşte.

Cuplul se îmbrăţişează şi face toate mişcările asociate cu a-l iubi pe celălalt. Cuvintele lor sunt plăcute şi mângâietoare. Atitudinea lor este deschisă şi ne-evazivă. Ei i-a dăruit El împărăţia Sa, pentru că a găsit împărăţia Lui în ea. Totuşi, El este încă Împărat, şi El are îndatoririle Lui. El pleacă din prezenţa ei. (În versetul următor ea se bucură de întoarcerea Lui, dar întoarcerea aceea este condiţionată).

Împăratul se întoarce, dar păstrează o distanţă când cere ca Sulamita să I se alăture. Deşi ea doreşte ca El să rămână cu ea în casa de ospăţ unde este atât de bine, ea aude pentru prima dată în Cântare invitaţia de a-L însoţi. Ea ar fi vrut mai degrabă să rămână în sala de ospăţ şi să cunoască lucrurile noi din jurul ei decât să accepte invitaţia Lui. Ea ar fi vrut mai degrabă să-şi umple timpul odihnindu-se în camerele mari, cunoscând tot ce se întâmplă acolo, decât să-L însoţească pe El într-o călătorie pe străzi. Era sătulă de muncă şi de alţi oameni. Îşi amintea de timpurile grele când trăia în mijlocul poporului de jos şi de temerile pe care le evocau acele evenimente. „Nu, lasă-mă să stau aici“, pare să fie răspunsul ei. El o avertizează împotriva îndoielilor care se pot ridica în inima ei dacă va petrece prea mult timp departe de El, totuşi El onorează cererea ei.

   SCENA 3

 Găzduită în dormitorul ei, Sulamita începe să tânjească după prezenţa Împăratului-Păstor. Ea părăseşte camera şi merge pe străzi în căutarea Lui. Strada este pustie, cu excepţia străjerilor de noapte.

Fata vorbeşte în sinea ei când zice: „M-am sculat, atunci, şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… L-am căutat, dar nu l-am găsit!“ (cap. 3:2). Împăratul îi ceruse să vină cu El, dar ea n-a vrut să vină. Acum ei îi pare rău. Gândurile ei aleargă spre El. Ea întâlneşte pe cei care păzeau cetatea în timpul nopţii. Ea îi întreabă pe păzitori dacă L-au văzut pe iubitul ei. Evident că ei L-au văzut, dar nu ştiu unde este acum. Ea îi lasă pe păzitori şi imediat după aceea Îl întâlneşte pe scumpul ei Împărat. Ea Îl îmbrăţişează, Îl sărută şi Îl aduce acasă la ea. Ea doreşte ca El să locuiască în casa mamei ei ca o confirmare a logodnei lor. (Adu-ţi aminte că logodna în zilele acelea era echivalentă cu căsătoria. Iosif era logodit cu Maria şi nu era privit cu ochi răi pentru că ea era însărcinată. Îngerul i-a spus să n-o alunge, ca pe una care a comis adulter, ci să continue s-o iubească întrucât lucrul acesta era de la Dumnezeu).

Împăratul rămâne cu Sulamita pentru o vreme, dar din nou o invită să-L însoţească în călătoria Lui printre oameni. Cât de necesar este pentru popor s-o cunoască pe viitoarea lor Împărăteasă. El doreşte să împartă vasta Lui împărăţie cu ea. Singurul mod de a împlini aceasta este să-i arate, s-o ajute să cunoască împărăţia prin ochii Lui.

 SCENA 4

 Scena 4 are loc într-o grădină. Împăratul îi cheamă pe prietenii Lui ca să le-o prezinte pe noua Lui logodnică. Scena grădinii este unică prin aceea că are loc într-o grădină adevărată care simbolizează inima ei. Grădina inimii este caracterizată de vechea scenă a grădinii pe care o găsim în capitolul 4:12 până la 5:1. Ei se plimbă prin grădină şi se bucură unul de altul.

Ceva s-a schimbat la aceşti îndrăgostiţi; este o schimbare subtilă. În ei are loc o maturizare a relaţiei. Un caracter posesiv a pătruns în fiinţa lor, un fel de stăpânire multiplă care vine cu timpul. În termeni moderni, ei sunt unul „în“ celălalt. Cuvintele lor sunt în cea mai mare parte aceleaşi, cuvinte de dragoste şi de mângâiere, şi totuşi există o schimbare. El îi spune ei că nu poate trăi fără ea. Ea este grădina Lui. El S-a plantat pe Sine Însuşi chiar în inima ei. Gândirea ei reflectă gândirea Lui. Interesele ei sunt interesele Lui. În sufletul ei cresc obiectivele vieţii Lui. Până acum, ea a fost o grădină închisă, aşteptând momentul să se deschidă numai pentru El. Ea îşi dă seama de schimbarea care s-a produs în viaţa ei. Ea nu mai este la fel ca înainte. Ea răspunde cu atâta profunzime, încât El o aseamănă cu o fântână, care a fost închisă, dar acum ţâşneşte cu putere. El este încântat de ea.

Sulamita îşi ridică glasul şi se adresează celor patru vânturi ale cerului. Ea cheamă iarna cea aspră şi rece, ca să întărească grădina, făcând-o impenetrabilă la asalt. (Israel experimentează frigul din nord, ca şi America de Nord). Apoi ea cheamă vânturile de sud să vină şi să bată peste grădina inimii ei, pentru ca miresmele plăcute să fie duse de vânt la iubitul ei. Cu alte cuvinte, ea doreşte ca grădina să crească pentru plăcerea Lui. Ea doreşte să-I placă numai Lui. Ea se bucură să aibă ceea ce El a plantat. Ea este încântată că grădina a produs lucrurile pe care El le admiră. În mod voit ea a renunţat la tot ce nu-I era Lui plăcut şi acum hrăneşte ceea ce Îi place Lui. Împăratul o vede atât de credincioasă şi de frumoasă că nu este mulţumit să Se gân­deas­că la ea de Unul Singur. El vrea ca toţi cei care Îl cunosc pe El s-o cunoască şi pe ea. Prietenii Lui intră acum în scenă la invitaţia Lui. El este nerăbdător să le-o prezin­te, să le-o descopere pe partenera Lui romantică. El îi invită să bea din fântâna fiinţei ei. O astfel de invitaţie de a experimenta personalitatea şi farmecul ei nu ar fi neobiş­nuită nici astăzi. Ei se bucură împreună cu El. El are o comoară invidiată de toţi.

 SCENA 5

 Aceasta este scena căutării. O găsim pe Sulamita în dormitorul ei. O zi fericită a extenuat-o şi a lăsat-o dormind. Ea e trezită de glasul Preaiubitului ei. Plin de roua nopţii, El cere să intre în camera ei. Ea, care se dezbrăcase de hainele de stradă, se spălase şi se băgase în pat, Îi spune că nu poate veni la uşă. Ea şi-a spălat picioarele şi nu vrea să şi le murdărească. Ea Îl roagă să deschidă singur uşa, şi El încearcă. Mâna Lui intră prin crăpătura uşii, dar nu reuşeşte s-o deschidă. Dornic să nu treacă peste voinţa ei, El Se întoarce şi dispare în noapte. Neauzindu-L intrând, ea se dă repede jos din pat şi aleargă la uşă. Dar El plecase fără zgomot.

Frustrată de egoismul ei, Sulamita strigă după Împărat în întuneric, dar nu primeşte nici un răspuns. Fără să se gândească, ea iese în stradă doar în cămaşa de noapte. Din nou se întâlneşte cu păzitorii care-şi fac rondul. De data asta e cu totul altfel. În loc să fie tratată ca o fată inocentă care-l caută pe iubitul ei, păzitorii o scrutează cu poftă. Ea nu este îmbrăcată cuviincios. El se gândeşte: „Poate că Împăratul S-a săturat de ea; aşa că s-ar putea să fie deschisă la avansurile mele“. El pune mâna pe ea, gata să-i rupă hainele de pe ea. I se alătură şi alţi păzitori care au observat lupta. Strigătele ei şi lupta ei sunt întâmpinate cu lovituri. Ochii i se umplu de lacrimi în timp ce caută cu disperare să scape. Într-adevăr, ea reuşeşte să scape din prinsoarea lor şi aleargă spre locul unde a auzit pentru ultima dată glasul Împăratului, dormitorul ei.

 Pierzându-şi doar demnitatea şi într-o ţinută dezordonată, Sulamita plânge cu suspine, în necredinţă, din cauza modului cum a fost tratată. Oamenii aceştia nu ştiau că se vorbise pentru ea? Ei nu realizau că ea era logodită cu Împăratul? Asta nu conta pentru ei? Îi treceau prin minte cu repeziciune toate consecinţele faptului că nu răspunsese cererii Mirelui. Dacă L-ar fi lăsat să intre şi n-ar fi fost aşa de indepen­dentă, toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

În timp ce plângea în hohote pe patul ei, fiicele Ierusalimului intră în scenă şi întreabă despre dragostea Sulamitei pentru Împăratul. Ele o roagă să le spună motivele pentru care ea Îl iubeşte atât de mult. Ele o fac să spună în detaliu ce gândeşte despre El. Ele îi cer aceasta ca să întărească hotărârea din inima ei şi ca să-i distragă într-o oarecare măsură atenţia de la ceea ce s-a întâmplat pe stradă.

Răspunsul fetei ar fi topit şi cea mai rece inimă. Ea descrie fiecare detaliu intim al Împăratului-Păstor. Nu a omis nimic. Descrierile ei dezvăluie dorinţa ei profundă după El. Ea nu poate găsi superlative suficient de bogate pentru El. În final, ea exclamă: „Toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului!“ (cap. 5:16). (A fi scump şi iubit înseamnă să plonjezi în dragostea adevărată). Dragostea ei este adevărată, şi ea le spune cât de adevărată este.

Însă fiicele Ierusalimului continuă să întrebe. Ele caută să scoată de la Sulamita un angajament verbal ţinut înaintea multor martori, dar sunt oprite de alt glas. Este glasul Împăratului! El a ascultat mărturisirea dragostei ei! A ascultat descrierile ei şi a savurat cuvintele ei. Acum este rândul Lui!

Împăratul care face toate lucrurile bine, cu siguranţă că a făcut şi aceasta bine. El oferă cel mai frumos sonet de dragoste al tuturor veacurilor. Descrierile Lui cu privire la Sulamita sunt dezvăluiri intime a ceea ce vede El în ea. Înaintea Lui nu mai este o fată naivă, ci o femeie. Ea are statura unei femei cu drepturi depline. El îşi aţinteşte privirile spre ea şi descoperă că ea are mai mult decât frumuseţe fizică; ea este o „fată de domn“, muzica Lui se sincronizează cu a ei. Ei îşi cântă unul altuia refren după refren. Oricine îi vede, îi aprobă. Sunt făcuţi unul pentru celălalt, croiţi ca să împlinească nevoile celuilalt, o întregire divină.

Sulamita strigă către fiicele Ierusalimului: „Eu sunt a iubitului meu, şi el doreşte de mine“ (cap. 7:10). Această declaraţie este de neînţeles. Ea descoperă lumii că întreaga fiinţă a Împăratului este ascunsă în ea. El are nevoie de ea. O iubeşte. O doreşte. Nu poate trăi fără ea.

Din nou Împăratul o invită pe Sulamita să vină cu El. El o cheamă: „Haidem să ieşim pe câmp, să rămânem noaptea în sate!“ (cap. 7:11). Ea acceptă repede. Nu vor mai fi nopţi însingurate, nici scene pe străzi. Ea va sta lângă El zi şi noapte pentru totdeauna. Locul ei este lângă El. Viaţa ei este viaţa Lui; interesele ei, interesele Lui. Lumea va şti că ea s-a angajat serios pentru El.

Împăratul şi Sulamita intră în sate şi acolo ea întâlneşte mulţimi în nevoie. Acum ştie de ce dorea El ca ea să vină cu El. Lui Îi este milă de ele şi le vindecă. Printre oameni, El umblă împlinind Luca 4 cu ungerea Lui peste ei. Acolo ea învaţă de la El cum să înveţe poporul. Ea participă la lucrarea Lui; ea onorează felul Lui de a fi şi de a lucra. Ea se bucură de poziţia Lui şi face tot ce ştie ca să-L ajute pe cale. Sarcina ei nu este prin constrângere; ea a primit-o voluntar! Legea Dragostei este mai mare decât oricare altă lege. Ea slujeşte aşa cum L-a văzut pe El slujind. Ea îşi pune mâinile peste bolnavi şi ei se vindecă. Ea cheamă lucrurile în fiinţă prin credinţă. Ea aude strigătul jalnic al celor îndureraţi şi le împlineşte nevoile. Ea este extensia fiinţei Lui, chiar şi când El nu este prezent. Mulţimile o iubesc şi o onorează pentru că ea este ca El.

 SCENA 6

     Încep pregătirile pentru nuntă. Mulţimile au plecat. Scena este goală cu excepţia Împăratului-Păstor şi a Sulamitei. Aşa cum a început, tot aşa se şi termină piesa, cu ei doi. Cele mai frumoase cuvinte din text ies din gura Lui, dar ar fi putut să iasă şi din gura ei. Un concert al dragostei îi înconjoară. El spune: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ“ (cap. 8:6-7). Ea este într-adevăr perla Lui de mare preţ!

În siguranţă la locul ei împreună cu Împăratul şi pregătindu-se acum să se unească cu El formal înaintea Tatălui Său, atenţia Sulamitei se întoarce spre alţii. Ea este îngrijorată că sunt mulţi care nu vor experimenta tot ce a experimentat ea şi nu au bucuria pe care o are ea. Aici este tema eternă. El spune că împărăţia Sa este plină de fiinţe ca ea, că ea este ca Eva şi îi reprezintă pe toţi care sunt „în El“. Totul este pregătit pentru cei care doresc.

Sulamita este mulţumită, pentru că ştie că, fie prezent fie absent, Împăratul-Păstor locuieşte în grădina inimii ei şi este tot timpul cu ea. Ultimele ei cuvinte sunt strigătul bisericii: „glasul tău, binevoieşte şi fă-mă să-l aud!“ (cap. 8:13). Cântarea se încheie similar cu Apocalipsa: „Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munţii plini de mirozne!“ (cap. 8:14)

 EPILOG

 Această piesă, văzută ca un întreg, prezintă o imagine diferită faţă de părţile ei. Dezvăluirea Cântării devine povestea vieţii oricărui credincios. Bogată în zugrăvirea timpurilor, este simplu acum să-i aflăm sensul. Ne-ntrebăm de ce a durat atât de mult. Găsim răspunsul în alte scrieri ale lui Solomon, Eclesiastul 3:1: „Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui“. Vremea pentru Cântare este acum.


[1] „Sărutările gurii lui“: Cuvântul trimis omului de către Domnul Isus este ca sărutările care acoperă întreaga omenire.

CONTINUARE AICI:

TAINA LUI SOLOMON

Read Full Post »

TAINA LUI SOLOMON

UN COMENTARIU LA CÂNTAREA LUI SOLOMON-CARTE-Cântarea cântărilor

C. R. OLIVER

TRADUCEREA

DANIELA DOMAINSCHI

CUPRINS

Capitolul 1      O PRODUCŢIE DRAMATICĂ

 

Capitolul 2      ARTA DRAMATICĂ ÎN CÂNTAREA LUI SOLOMON

 

Capitolul 3      O SĂRUTARE SFÂNTĂ        

 

Capitolul 4      CUM A ÎNCEPUT TOTUL

 

Capitolul 5      CASA DE OSPĂŢ  

 

Capitolul 6      PREZENŢĂ SCUMPĂ

 

Capitolul 7      MERGÂND ÎN GRĂDINĂ

 

Capitolul 8      MAHRAMA RUPTĂ ŞI INIMA STATORNICĂ

 

Capitolul 9      EL NU ESTE NICIODATĂ DEPARTE

 

Capitolul 10    FATA DE DOMN

 

Capitolul 11    INIMA PECETLUITĂ

CAPITOLUL 1

 

O PRODUCŢIE DRAMATICĂ


„Cântarea cântărilor, făcută de Solomon“
(Cântarea cântărilor 1:1)

INTRODUCERE LA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

 Eşti pe punctul de a aborda cea mai intrigantă aventură în cercetarea Bibliei. Pot să spun aceasta pentru că am petrecut peste douăzeci de ani cercetând paginile Cântării şi iubind mesajul ei.

Cântarea lui Solomon este exact ceea ce spune; este cântarea lui Solomon. Este o lucrare profetică şi un tribut personal. El spune o poveste care la suprafaţă pare să fie pur şi simplu o declaraţie de dragoste dintre un băiat păstor şi o fată Sulamita. Pentru că era un om de o inteligenţă şi o înţelepciune extraordinare, el foloseşte povestirea ca un mijloc prin care Îi oferă lui Dumnezeu inima lui. Această Cântare, care îi aparţine lui Solomon, va fi una din milioanele de Cântări, care au fost scrise şi care vor fi scrise. Fiecare credincios va avea versiunea sa pe măsură ce viaţa lui se desfăşoară şi se înfăşoară cu viaţa Domnului Isus.

 În cer, Apocalipsa ne spune că acolo va fi o cântare nouă, cântată Mielului. Cântarea aceea poate fi un cor unit de cuvinte şi expresii identice, sau unul compus de fiecare credincios. Indiferent cum va fi cântată, va fi o cântare a Miresei adresată Mirelui. Va fi personală. Va fi plină de o semnificaţie pe care numai cei doi care au fost făcuţi „una“ o vor înţelege. Acea cântare va reflecta experienţele de har şi de dragoste cunoscute numai de ei doi. Domnul Isus şi Mireasa Lui îşi vor cânta unul altuia. Oricât de unic ar suna, această carte găzduieşte tocmai o astfel de cântare. Este o cântare din partea miresei pentru iubitul ei şi din partea iubitului ei pentru ea. Este un dialog.

Înainte de a ne apropia de capitolul următor, trebuie să revedem câteva concepţii de bază. Primul este tipul de text pe care îl urmărim. Eu o numesc o „carte de sine stătătoare“. Această apreciere se bazează pe câteva cazuri similare din Biblie. Cartea Iov este un astfel de caz. Iov este considerată în general una din primele, dacă nu chiar prima carte a Bibliei. Mesajul ei este universal. Deşi este relatarea evenimentelor din viaţa unui om, se poate aplica oricărui om care duce o viaţă neprihănită. Iov este un exemplu clasic de carte „de sine stătătoare“, pentru că nu se aseamănă cu alte texte din Biblie. Ea trebuie tratată altfel decât, să zicem, Deuteronom. În acelaşi fel, Cântarea este unică şi totodată universală. Ea spune povestea iubirii crescânde dintre doi oameni care încep ca străini şi prin procesul cuvenit devin „una“.

Aşa cum există cărţi de sine stătătoare, există anumite capitole în Scriptură care sunt complete în ele însele; astfel, şi ele sunt „de sine stătătoare“. Un astfel de capitol este Apocalipsa 12. Aici, scriitorul opreşte scurgerea timpului şi relatează o povestire care începe cu naşterea lui Hristos şi se sfârşeşte cu eternitatea. Cântarea lui Solomon face acelaşi lucru. Începe cu o întâlnire personală cu Domnul şi se sfârşeşte cu nunta Mielului, totul în opt capitole.

Referirea mea la Apocalipsa nu este lipsită de sens. Cântarea lui Solomon şi cartea Apocalipsa sunt cărţi făcute să fie citite şi înţelese împreună. Aceasta cuprinde a doua teză importantă a mea cu privire la studiul acestui text. Aceste două cărţi sunt pereche în ceea ce priveşte modul cum tratează ele despre Mireasa lui Hristos, despre nunta Mielului şi despre marele ospăţ de nuntă. Ele sunt legate între ele şi se completează reciproc. Sper că vei fi de acord odată ce vei termina această carte. Acum, hai să ne uităm la pasajele finale ale celor două cărţi, Cântarea şi Apocalipsa.

Ultima frază din Apocalipsa este şi ultima frază a Cântării. Nu este extraordinar că în Apocalipsa „Duhul şi Mireasa“ sunt cei care îndeamnă pe cititor să bea fără plată din apa vieţii? În timp ce Apocalipsa descoperă Mireasa desăvârşită în glorie şi onoare, Cântarea lui Solomon arată evoluţia Miresei. Cântarea lui  Solomon  este  „A“-ul pentru „B“-ul Apocalipsei. Cântarea începe cu o fată Sulamita neînvăţată. Ea evoluează prin multe experienţe spre lauda minunată a iubitului ei. Am să-ţi arăt în Cântare locurile în care Duhul Sfânt Se mişcă peste viaţa Sulamitei şi o transformă până când capătă aceeaşi natură cu a Domnului Isus. Să nu fii şocat de harul egalităţii, că Miresei i se cere o neprihănire de acelaşi fel. Dacă lucrul acesta te şochează, gândeşte-te ce s-a întâmplat cu teologia mea când Duhul m-a făcut să înţeleg acest plan al veşniciilor! Descoperirea acestui adevăr a deschis uşi spre alte taine ale Bibliei care au condus la această aventură de douăzeci de ani. Cântarea este după părerea mea răspunsul la multe din tainele Noului Testament. Pavel zice în Filipeni 3:10,12:

„Să-L cunosc pe El“ (în mod progresiv, mai profund şi mai intim, simţind, recunoscând şi înţelegând mai puternic şi mai clar minunăţiile Fiinţei Sale). Şi să ajung să cunosc în acelaşi fel „puterea învierii Lui“ (care se exercită asupra credincioşilor); … „dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus“.

Vrea Pavel să spună că după ce a predicat aproape în întreaga lume cunoscută, după ce a scris cea mai mare parte din Noul Testament şi după ce a trăit experienţa de pe drumul Damascului, el nu-L cunoştea pe Domnul Isus atât cât ar fi vrut? Nu avea el onoarea de a-L cunoaşte pe Domnul Isus mai intim şi mai profund decât orice om de pe pământ care a trăit după înălţarea Domnului Isus? Aici intervine Cântarea. Pavel vorbeşte despre cunoaşterea Domnului Isus la acelaşi nivel la care Cântarea vorbeşte despre cunoaşterea Lui. El cheamă în viaţa lui o intimitate care se aseamănă cu intimitatea îndrăgostiţilor. Cum nimic nu este mai intim în relaţiile lumii acesteia ca relaţia dintre îndrăgostiţi, Pavel tânjeşte să aibă tocmai o astfel de relaţie. Îndrăgostiţii care vorbesc pe pernă, când se culcă şi când se scoală, când mănâncă la aceeaşi masă, reprezintă relaţia de dragoste pe care o doreşte el. Îndrăgostiţii tind să-şi întărească relaţia vorbind în fiecare zi. Când trec biruitori prin încercările vieţii, intimitatea lor capătă un caracter cunoscut numai de ei. Îndrăgostiţii din Cântare sunt îndrăgostiţi adevăraţi, aşa cum dorea Pavel să fie cu Domnul Isus. Cântarea este povestea a doi îndrăgostiţi: Domnul Isus şi tu. Despre aceasta vorbeşte Cântarea lui Solomon. Prin paginile ei, credinciosul va pătrunde în tainele sacre a doi îndrăgostiţi angajaţi pentru o viaţă împreună. Voi (toţi care sunteţi adevărata Mireasă) şi Domnul Isus sunteţi acei îndrăgostiţi!

Pasajul lui Pavel vorbeşte şi de un drept mutual. Ultima frază cere o atenţie vie la cel mai mare dintre toate evenimentele spirituale: faptul că noi alergăm ca să-L apucăm pe El în acelaşi fel în care El ne-a apucat pe noi. Înainte să termini cântarea, îţi va fi clar că Mireasa are drept asupra Lui, aşa cum are El asupra ei. Îngăduiţi-mi să vă arăt de ce ştiu că lucrul acesta este adevărat. Există un pasaj în scrierea lui Pavel care poate fi înţeles numai în termenii Cântării. Este Efeseni 1:9-10:

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ“.

Fii atent mai ales la cuvântul „taina“ şi la cuvântul „a-Şi uni într-unul“. Cred din toată inima că Solomon, cu înţelepciunea deosebită pe care a primit-o de la Dumnezeu, a avut privilegiul să înţeleagă una din cele mai mari taine spirituale din Biblie. El a văzut cu ochii spirituali cum pot credincioşii să-L întâlnească pe Domnul Isus, să se îndrăgostească de El şi în final să devină Mireasa Lui. Din acest motiv, Cântarea este una din cele mai îndrăgite cărţi ale Bibliei.

Îndrăgită este un termen bun la momentul acesta. Pentru mulţi care au atins paginile ei, Cântarea a fost mai mult un text doveditor pentru consiliere maritală sau o referinţă rapidă, folosind unele din frumoasele ei pasaje pentru a dovedi o idee din alt loc din Scriptură. Încearcă să-ţi aminteşti de vreun predicator care a luat Cântarea ca prim text şi a predicat-o în întregime. Este foarte probabil că, dacă textul a fost folosit într-o biserică, a fost un text pentru o conferinţă sau pentru o adunare, şi nu un text pentru predicatori. Din această cauză, am cerut de la mai mulţi clerici interpretarea acestei cărţi. Răspunsurile lor au fost foarte rezervate în comparaţie cu ce ştiam eu despre învăţătura ei sublimă. Mulţi se întrebau de ce a fost păstrată în Biblie. Unii au spus că nu au putut folosi textul din cauza subiectului pe care îl tratează. Un  rabin  mi-a dezvăluit că el a predat această carte, dar nu i-a pătruns înţelesul. Unii clerici protestanţi au mărturisit că nu folosiseră nici un rând din paginile ei. Ne spune ceva aceasta? Nu este acesta un cuvânt păstrat de la Dumnezeu?

Pentru că el a scris: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este priceperea“ (Proverbe 9:10), n-am putea trage concluzia că Solomon a fost în stare să scrie o asemenea capodoperă? Această capodoperă este aşezată acum, de Duhul Sfânt, la locul ei în studiul biblic pentru zilele din urmă. Neglijată timp de secole, aruncată de clerici într-o poziţie minoritară, chiar condamnată de mulţi, a sosit „la timp“ şi cu glorie. Chiar veşmântul cu care a fost acoperită îi sporeşte frumuseţea. Alegând forma dramatică, Solomon utilizează dublul înţeles ca metodă de ascundere a revelaţiei sale. El n-a vrut ca cititorul să prindă adevăratul ei înţeles fără o pricepere luminată de Duhul Sfânt. „Cine are urechi (de auzit), să asculte ce zice bisericilor Duhul“ (Apocalipsa 2:7) este relevant în Cântare.

Din pricina acestei premize, cititorul trebuie să cunoască metoda pe care Solomon a folosit-o pentru zugrăvirea gândurilor sale. Când mă refer la dublul înţeles, vreau să spun că există o poveste de suprafaţă cu un subînţeles. Cu alte cuvinte, el a folosit o alegorie despre doi îndrăgostiţi, în timp ce în spatele fiecărei acţiuni a lor a pus un mesaj mai profund. Putem presupune că Solomon[1] a scris o carte de tipul „Cum să“. Spunându-ne cum a devenit Sulamita[2] mireasa păstorului, el ne spune de asemenea cum devine un credincios Mireasa Domnului Isus. Fiecare mesaj vorbeşte direct despre cum poţi să devii Mireasa lui Hristos. Forma dramatică a fost folosită pentru a ascunde mesajul ei mai profund, acţionând însă ca un mijloc de înţelegere pentru cei care formează subiectul ei plănuit: „Mireasa“. Deoarece Mireasa apare completă la sfârşitul veacurilor, Cântarea este o carte de încheiere. Este o piesă de teatru produsă de Dumnezeu, ca să fie văzută de cei credincioşi şi ei să fie învăţaţi prin ea.

Imaginează-ţi că vizionezi o operă dramatică în care, înainte să se termine, recunoşti că unul din personajele principale eşti chiar tu. Ce minune mare este această realitate! Piesa este despre tine. Ceea ce tocmai ai văzut în piesa aceea este o descriere a evenimentelor care ţi s-au întâmplat, ţi se întâmplă şi ţi se vor întâmpla. Într-un fel, îţi dai seama că tocmai ai văzut cel mai fericit sfârşit care se poate imagina pentru viaţa ta şi încă nu ai ajuns la sfârşitul vieţii tale în timp. În felul acesta învăţăm din Cântare! Cântarea ne arată cum devine un credincios Mireasa Domnului Isus. Când am aflat acest adevăr, am fost copleşit de bucurie, de laudă şi de cea mai profundă dragoste pentru Domnul Isus pe care am experimentat-o vreodată. Solomon a compus o capodoperă despre Mireasa Domnului Isus, şi ea a fost păstrată de-a lungul veacurilor până la sfârşitul timpului, când a înflorit în sezonul ei cuvenit. El a plantat o floare căreia i-au trebuit aproape trei mii de ani să înflorească, dar a înflorit „la timp“. Parfumul ei acum umple aerul!

Aşa cum am spus mai înainte, Solomon foloseşte forma dramatică în scrierea cărţii lui. Cântarea este o formă artistică unică specifică ei. Nu seamănă deloc nici cu Eclesiastul, nici cu Proverbele. Solomon foloseşte un format care nu a mai fost folosit în nici un alt text biblic. În celelalte lucrări ale sale, Solomon foloseşte didacticismul; el filozofează şi învaţă. Această carte utilizează combinaţii de cuvinte, sunete, lumină, pasiuni umane şi situaţii umane pentru ai atrage pe cititori pe tărâmul ei. Actori pe scenă sunt numai doi: Solomon şi Sulamita. Un cor cunoscut ca fiicele Ierusalimului este în preajma acţiunii de pe scenă. Responsabilitatea lor este să facă comentarii, să captiveze atenţia publicului şi să dea răspunsurile potrivite la întrebările retorice.

Sulamita şi păstorul acţionează unul asupra altuia în scene succesive care conduc la deznodământul dramatic din capitolul opt. Vedem cum se îndrăgostesc unul de altul şi cum încep să evolueze până la momentul în care se unesc sub toate aspectele vieţii lor. Folosirea de către Solomon a poeziei în mişcare şi în vorbire este precisă şi plină de semnificaţie. Sincronizarea dramatică este corectă. Audienţa este invitată în cele mai intime detalii şi dialoguri. Când s-a terminat, meditarea tăcută îl poartă pe cititor în cortul „cunoaşterii“. Este ca şi cum înainte de piesă înţelegerea cuiva era fragmentată, iar după aceea este în mod sublim completată. Odată vedeai „ca într-o oglindă, în chip întunecos“ (1 Corinteni 13:12), dar acum eşti faţă-n faţă cu Domnul Isus. Acum poţi să începi să scrii „Cântarea“ ta personală. (Simţi o libertate de a scrie propria ta cântare, cu candoare şi fără  reţinere,  odată  ce  ai  înţeles  Cântarea).  Dintr-odată nu ţi se mai pare nepotrivit să vorbeşti cu El despre cele mai intime lupte ale vieţii. Teologia noastră nu ne mai împiedică acum. Concepţiile depăşite despre ce este potrivit şi ce nu este sunt înghiţite când prisoseşte în noi dragostea pentru El. Acceptarea de către El a mortalităţii noastre nu mai este în discuţie. El ne ţine în braţe; auzim cuvintele Lui spuse în şoaptă la urechea noastră; ne uităm în ochii Lui; ştim că am ajuns în locul unde doreşte Dumnezeu să fim. Nu vom avea nevoie de cuvinte ca să exprimăm ce simţim. (Cred că tăcerea despre care se vorbeşte în Apocalipsa va fi când Mireasa se va uita la El şi El la Mireasă. Ea ştie tot atât de bine că El a ales-o, aşa cum ea L-a ales pe El! În sfârşit sunt împreună pentru totdeauna!)

În sfârşit, Mireasa împărăţeşte cu El! Ca mireasa care stă lângă un rege, ea stă în gloria lui. Nu contează clasa socială din care a făcut ea parte, pentru că originea ei nu este relevantă. Trecutul ei nu intră în discuţie la curtea Împăratului. Autoritatea ei derivă din El. Statutul ei este prin alianţă. Ea are puterea ei proprie în Împărăţie, ca Estera din Biblie. Dragostea a biruit, a depăşit, a cuprins şi a triumfat peste orice detaliu de viaţă. Acum ea este co-egală cu El, pentru că El o declară astfel. Ce a învăţat, cunoştinţele pe care le are au venit de la El. Ea împărăţeşte pentru că multele zile de contemplare, re-aranjare, re-ajustare şi revizuire a atitudinii şi a concepţiilor ei au luat sfârşit.

Căsătoria Mielului cu o Mireasă fără pată este încununarea agoniei şi extazului luptei ei alături de El. Fiecare pas înainte al ei este o călătorie în noua cunoştinţă a locului ei în El. Cântarea lui Solomon este o descriere a acestei călătorii. În sfârşit ea stă lângă El, apogeul unei vieţi zidite pe promisiunile Sale. Un testament viu, care nu va fi lepădat, nici uitat, nici declarat inacceptabil, aşa este această a doua Evă! Altoită într-o familie eternă şi autorizată de Tatăl ceresc, ea stă cu un aer radios. Viitorul ei este asigurat. Bogăţii nemăsurate aparţin celor doi. Prin căsătorie ea este moştenitoare împreună cu El. Ea nu este un obiect; ea nu este o posesiune. Ea este produsul unui angajament mutual. El nu este împlinit fără ea, aşa cum Adam nu era împlinit fără Eva. Ce iubeşte El, iubeşte şi ea. Ce dispreţuieşte El, dispreţuieşte şi ea. Ce se spune împotriva ei, ce se face împotriva ei se spune şi se face împotriva Lui. Ei sunt una!

Când vei începe să studiezi Cântarea lui Solomon, urmăreşte cum se schimbă identitatea Sulamitei. Ea se schimbă de la auto-subestimare, când se descrie în capitolul unu, la o persoană cu încredere în sine în capitolul opt. Ca Mireasa cerească din Apocalipsa, ea se schimbă de la o persoană interesată de lumea ei la o femeie împuternicită să conducă universul lor unit. Abandonând lumea ei pentru a Lui, ea devine Perechea Lui pentru eternitate.


[1] Solomon înseamnă „jertfă de pace“, ca tip şi umbră a Domnului Isus care avea să vină mai târziu ca „Mielul lui Dumnezeu“.

[2] Sulamita înseamnă „cea desăvârşită“, ca tip şi umbră a multor mădulare viitoare ale miresei „fără pată şi fără zbârcitură“ pregătită pentru Miel.

CONTINUARE AICI:

TAINA LUI SOLOMON

Read Full Post »

%d bloggers like this: