Feeds:
Posts
Comments

Posts Tagged ‘Antioch’

DOCTRINA FALSĂ ESTE MAI REA DECÂT DIVIZIUNEA

J.C. Ryle ~

Dar, când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit.

În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.

Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.

Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: “Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?”

Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri.

Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Galateni 2:11-16

În al doilea rând, “Păstrarea adevărului lui Hristos în biserica Sa este chiar mai importantă decât păstrarea relaţiei de pace.”

Să învăţăm acum a doua lecţie de la cei din Antiohia. Această lecţie este spune că “Păstrarea adevărului Scripturii în Biserică este mai importantă decât însăşi păstrarea păcii.”

Presupun că nimeni n-a cunoscut mai bine decât apostolul Pavel valoarea păcii şi unităţii. El era cel care a scris Corintenilor despre dragoste. El era apostolul care a zis, –un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”

“Trăiţi în armonie unii cu alţii, trăiţi în pace între voi; robul Domnului nu trebuie să se certe; este un singur trup, un singur Duh–după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre

El a fost apostolul care a spus, “M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (Romani 12:16; 1 Tesaloniceni 5:13; Filipeni 3:16; Efeseni 4:5; 1 Corinteni 9:22). Şi totuşi, iată-l cum se comportă aici! I se împotriveşte făţiş lui Petru. Îl mustră public. Îşi asumă riscul tuturor consecinţelor care puteau să urmeze. Riscă să-i provoace pe duşmanii bisericii din Antiohia să aibă ce comenta. Şi mai mult decât atât, scrie acest lucru, să rămână de amintire, spre a nu fi niciodată uitat, astfel încât oridecâte ori se va predica Evanghelia  în toată lumea, acest reproş public făcut unui apostol care a greşit să poată fi cunoscut şi citit de toţi.

De ce a făcut acest lucru? Fiindcă s-a temut de doctrina falsă; fiindcă ştia că puţin aluat dospeşte toată plămădeala, fiindcă dorea să ne înveţe  să ne luptăm cu râvnă pentru adevăr, şi să ne temem mai mult de pierderea adevărului decât de pierderea relaţiei de pace.

Am face bine să luăm aminte la exemplul lui Pavel în aceste zile. Mulţi ar accepta fără comentarii în religia lor orice aspect, numai să fie cu pace. Au o teamă morbidă de ceea ce ei numesc “controversă.” Sunt cuprinşi cu totul de o teamă morbidă de ceea ce categorisesc, în mod foarte vag, drept “spirit partinic,” deşi nu definesc niciodată cu claritate ce înţeleg prin spirit partinic. Sunt copleşiţi de dorinţa morbidă de păstrare a păcii şi de a face toate lucrurile să fie netede, clare şi plăcute, chiar cu preţul renunţării la adevăr. Atâta vreme cât li se asigură pacea, liniştea, lipsa conflictului şi rânduiala stabilită, sunt în stare să renunţe de bună voie la toate celelalte. Cred că aceştia ar fi considerat, alături de Ahab, că Ilie tulbură pe Israel, şi i-ar fi ajutat pe prinţii din Iuda când l-au aruncat pe Ieremia în temniţă pentru a-i închide gura. Nu mă îndoiesc că mulţi din aceşti oameni despre care vorbesc, ar fi considerat că Pavel s-a comportat foarte inprudent la Antiohia, şi că a mers prea departe!

Cred că această atitudine este în întregime greşită. Nu avem dreptul să aşteptăm ca altceva să facă bine sufletelor oamenilor decât Evanghelia curată a lui Cristos, neamestecată şi neschimbată; aceeaşi Evanghelie care a fost predicată de către apostoli. Cred că pentru a menţine în biserică acest adevăr curat al Evangheliei, oamenii ar trebui să fie gata să facă orice sacrificiu, chiar să pună în pericol pacea, sau să rişte să provoace neînţelegeri sau divizare. N-ar trebui să tolereze doctrina falsă mai mult decât tolerează păcatul. Ar trebui să se împotrivească la orice adăugire sau la orice ştirbire a mesajului simplu al Evangheliei lui Cristos.

De dragul adevărului, Domnul nostru Isus Cristos i-a denunţat chiar şi pe Fariseii care stăteau pe scaunul lui Moise, şi care erau învăţătorii puşi şi autorizaţi să înveţe poporul. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici!” le spune El de opt ori în capitolul 23 din Matei. Şi oare cine ar îndrăzni să se gândească că Domnul a greşit când spunea astfel?

De dragul adevărului, Pavel s-a împotrivit lui Petru şi l-a acuzat, măcar că erau fraţi. Cum să le mai fie de folos unitatea când puritatea doctrinei dispăruse? Şi cine ar îndrăzni să spună că Pavel a greşit?

De dragul adevărului, Atanasie s-a poziţionat împotriva tuturor pentru a menţine doctrina curată a dinităţii lui Cristos, şi a purtat o controversă cu majoritatea covârşitoare a bisericii din vremea lui. Şi cine ar îndrăzni oare să spună că a greşit?

De dragul adevărului, Luther a rupt unitatea bisericii în care a s-a născut, l-a denunţat pe papa cu toate faptele lui, şi a pus temelia unei noi învăţături. Şi cine ar îndrăzni oare să spună că Luther a greşit?

De dragul adevărului, Cranmer, Ridley, and Latimer, reformatorii englezi, i-au sfătuit pe Henry al VIII-lea şi Edward al VI-lea să se separe de Roma, şi să-şi asume consecinţele divizării. Şi cine ar îndrăzni să spună că au greşit?

De dragul adevărului, Whitefield and Wesley, acum o sută de ani, au denunţat predicarea morală stearpă a clericilor din vremea lor, şi au pornit pe drumuri şi cărărui pentru a salva suflete, ştiind bine că vor fi excluşi de la comuniunea bisericii lor. Şi cine ar îndrăzni oare să spună că au greşit?

Da, pacea fără adevăr este o pace falsă; este chiar pacea diavolului. Unitatea fără Evanghelie este o unitate fără valoare; este chiar unitatea iadului. Să nu ne lăsăm prinşi în cursa celor care vorbesc frumos despre ea. Să ne amintim cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, “Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). Să ne amintim felul în care este lăudată una din bisericile din Apocalipsa, “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi (Apocalipsa 2:2). Să ne amintim reproşul pe care-l aduce alteia,

“Tu o tolerezi pe Izabela, femeia aceea care se zice proorociţă” (v. Apocalipsa 2:20).

Să nu ne facem niciodată vinovaţi de sacrificarea vreunei părţi a adevărului pe altarul păcii. Mai degrabă, să fim ca evreii care, atunci când identificau vreun manuscris care cuprindea o copie a Scripturilor Vechiului Testament care avea o greşeală la o singură literă, puneau pe foc întregul manuscris, mai degrabă decât să rişte să piardă vreo iotă sau vreo frântură de slovă din Cuvântul lui Dumnezeu. Să nu fim mulţumiţi cu nimic mai puţin decât întreaga Evanghelie a lui Cristos.

În ce fel trebuie noi să folosim în mod practic principiile generale pe care le-am arătat? Voi da cititorilor mei un sfat simplu. Cred că este un sfat vrednic să i se dea atenţie.

Atenţionez deci pe orice om care-şi iubeşte sufletul să fie selectiv ce predici ascultă de obicei, în ce loc se duce de obicei să se închine. Cel care se aşează conştient sub umbrela vreunei biserici sau organizaţii care este în mod clar nesănătoasă, este foarte neînţelept. Eu niciodată n-aş ezita să spun ce gândesc în acest aspect. Ştiu bine că mulţi consideră şocant ca o persoană să-şi părăsească biserica locală. Eu nu pot vedea prin ochii acestor oameni. Eu fac o distincţie largă între învăţătura care este cu lipsuri şi învăţătura care este complet falsă; între învăţătura cu posibile erori de interpretare şi cea care este clar nebiblică. Însă cred cu tărie că, dacă într-o biserică locală se propovăduieşte în mod obişnuit o doctrină falsă, credinciosul care-şi iubeşte sufletul are perfectă dreptate să nu se mai ducă la acea biserică. A asculta predici nebiblice de cincizeci şi două de ori pe an este un lucru serios. Este o alimentare continuă a minţii cu doze mici de otravă. Cred că este aproape imposibil pentru cineva să se supună singur la aşa ceva, şi să nu fie afectat.

Văd că ni se spune clar în Noul Testament să “cercetăm toate lucrurile,” şi să “păstrăm ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:21). Văd în cartea Proverbelor că ni se porunceşte, “Încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează de învăţăturile înţelepte” (Proverbe 19:27) Dacă aceste cuvinte nu îndreptăţesc pe cineva să se oprească în a se mai închina într-o anumită biserică în care se predică o doctrină falsă, nu ştiu ce alte cuvinte l-ar putea convinge.

  • Îţi dă cineva de înţeles că frecventarea bisericii sau denominaţiei tale este absolut necesară pentru mântuire? Dacă da, ai mare grijă! Să aibă curajul să ne-o spună şi nouă.

  • Vrea cineva să te facă să înţelegi că frecventarea unei anumite biserici sau denominaţiuni mântuieşte sufletul cuiva, chiar dacă acesta moare neconvertit şi în ignoranţă cu privire la Cristos? Dacă da, ai mare grijă! Să aibă curajul să ne-o spună şi nouă.

  • Vrea cineva să-ţi spună că a merge la o anumită biserică sau denominaţie îl învaţă pe om ceva despre Cristos, sau despre schimbarea inimii, sau despre credinţă, sau despre pocăinţă, dacă aceste subiecte de-abia dacă sunt pomenite în respectiva biserică, şi niciodată nu sunt explicate cum se cuvine? Dacă da, ai mare grijă! Să aibă curajul să ne-o spună şi nouă.

  • Îţi dă cineva de înţeles că omul care se pocăieşte, crede în Cristos, trăieşte o viaţă nouă şi sfântă, îşi va pierde sufletul fiindcă şi-a părăsit biserica şi a învăţat religia în altă parte? Dacă da, ai mare grijă! Să aibă curajul să ne-o spună şi nouă.

 În ce mă priveşte, nu pot să sufăr astfel de idei monstruoase şi extravagante. Nu văd nici o urmă de temelie biblică în ele. Şi cred că cei ce ţin astfel de învăţături este extrem de mic.

Există multe biserici în care învăţătura religioasă este aproape nulă. Se cuvine oare ca membrii unor astfel de biserici să stea liniştiţi, să fie mulţumiţi, şi să se bucure de “pace”? Nicidecum. De ce? Fiindcă, la fel ca Pavel, ar trebui să prefere adevărul păcii.

Există multe biserici unde învăţătura religioasă este doar o simplă moralitate. Doctrinele distinctive ale creştinătăţii nu sunt niciodată proclamate în mod clar. Platon, Seneca sau Confucius ar fi putut să propovăduiască aceleaşi învăţături. Se cuvine oare ca membrii unor astfel de biserici să stea liniştiţi, să fie mulţumiţi, şi să se bucure de “pace”? Nicidecum. De ce? Fiindcă, la fel ca Pavel, ar trebui să prefere adevărul păcii.

  • Folosesc oare un limbaj dur în această parte a subiectului meu? Ştiu că este aşa.

  • Umblu oare într-o zonă delicată? Ştiu că este aşa.

  • Atac oare subiecte care sunt în general lăsate în pace şi trecute sub tăcere? Ştiu că este aşa.

Spun ceea ce spun dintr-un simţ al datoriei faţă de biserica pe care o slujesc. Cred că situaţia din lume şi starea adunării cer să vorbim deschis. În multe biserici, sufletele pier în ignoranţă. Membrii cinstiţi ai bisericii sunt dezgustaţi şi încurcaţi. Nu mai este vreme de cuvinte delicate. Nu sunt ignorant de acele cuvinte magice, “ordine, diviziune, schismă, unitate, controversă,” şi altele ca ele. Ştiu influenţa pe care aceste cuvinte par să o aibă asupra anumitor oameni: le provoacă crampe abdominale sau îi face să nu‑şi poată ridica glasul. Şi eu m-am gândit în linişte şi cu atenţie la ele, şi despre fiecare vreau să vă spun ceva.

(a) Biserica denominaţională este un lucru admirabil în teorie. Numai să fie bine administrat şi pus în practică de lucrători cu adevărat spirituali, şi atunci va aduce naţiunii întregi cea mai mare binecuvântare. Însă nu poţi să aştepţi ataşament faţă de anumită biserică atunci când slujitorii ei sunt ignoranţi în ce priveşte Biblia sau sunt iubitori de lume. În astfel de cazuri n-ar fi de mirare ca oamenii să părăsească respectiva biserică, şi să caute adevărul acolo unde poate fi găsit. Dacă slujitorii bisericii respective nu predică Evanghelia şi nu trăiesc Evanghelia, condiţiile în baza cărora pretind atenţia congregaţiei lor sunt încălcate de ei înşişi, iar pretenţiile de a fi ascultaţi au ajuns la capăt. Este absurd să te aştepţi de la capul unei familii să pună în pericol sufletele copiilor săi, dar şi sufletul său, doar de dragul “bisericii” sale. În Biblie nu se pomeneşte despre biserici, nici catolice, nici ortodoxe, nici denominaţionale, şi astfel nimeni nu are dreptul de a cere oamenilor să trăiască şi să moară în ignoranţă, doar pentru ca la urmă să poată spune, “Eu toată viaţa nu mi-am schimbat biserica, m-am dus doar la una.”

(b) Diviziunile şi separările sunt foarte de condamnat în religie. Ele slăbesc cauza adevăratei creştinătăţi. Ele dau vrăjmaşilor celor buni ocazia să hulească, să blasfemieze. Dar înainte de a-i acuza pe oameni pentru că fac asta, trebuie să avem grijă să vedem bine cine este vinovatul. Doctrina falsă şi erezia sunt mai rele decât schisma. Dacă oamenii se separă de învăţătura care este în mod clar falsă şi nebiblică, ar trebui mai degrabă să-i lăudăm decât să-i condamnăm. În astfel de cazuri separarea este o virtute, nu un păcat. Este uşor să faci remarci dispreţuitoare despre cei pe care “îi gâdilă urechile,” şi “iubesc distracţia;” însă nu este uşor să convingi un cititor simplu al Bibliei că este datoria lui să se ducă să asculte în fiecare duminică o doctrină falsă, când cu un pic de efort ar putea merge să asculte adevărul.

(c) Unitatea, liniştea şi rânduiala între cei ce se declară creştini sunt binecuvântări extraordinare. Ele dau tărie, frumuseţe şi eficienţă cauzei lui Cristos. Dar chiar şi aurul poate fi cumpărat prea scump. Unitatea obţinută prin sacrificarea adevărului nu are valoare. Nu unitatea place lui Dumnezeu. Biserica Romei se laudă în gura mare cu o unitate care nu-şi merită numele. Această unitate obţinută prin luarea Bibliei din mâinile oamenilor, prin trâmbiţarea unor păreri şi judecăţi individuale, prin încurajarea ignoranţei, prin a interzice oamenilor să gândească pentru ei înşişi şi să aibă păreri proprii. Întocmai ca luptătorii exterminatori din vechime, Biserica Catolică a Romei forţează o izolare şi o numeşte pace. Există destulă tăcere şi linişte chiar şi în mormânt, însă nu este o linişte a sănătăţii, ci a morţii. Profeţii falşi erau aceia care strigau “Pace,” când nu era pace.

(d) Controversa în religie este ceva detestabil. Este destul că avem de luptat împotriva diavolului, împotrivă lumii şi a cărnii sau firii noastre păcătoase, nu trebuie să mai avem lupte şi datorită diferenţelor particulare din propria tabără. Însă există un lucru care este mai grav decât controversa, şi anume tolerarea, îngăduirea, permiterea doctrinei false, fără a ne împotrivi sau fără a fi deranjaţi. Chiar controversa a câştigat bătălia Reformei protestante. Dacă învăţăturile oamenilor de atunci erau corecte, este clar că n‑ar fi fost nevoie de nici o Reformă! De dragul păcii, ar fi trebuit să continuăm să ne închinăm Fecioarei şi să ne plecăm în faţa icoanelor şi moaştelor până în ziua de astăzi! Hai să terminăm cu prostiile astea! Există anumite perioade când controversa nu este doar o datorie, ci şi un câştig. Mie daţi-mi mai bine tunetul cel puternic decât malaria cea mortală. Cea din urmă umblă în întuneric şi ne otrăveşte în tăcere, şi niciodată nu vom fi în siguranţă. Primul ne înspăimântă şi ne alarmează doar pentru puţină vreme. Dar apoi a trecut, şi împrospătează aerul. Avem o datorie biblică clară “să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3).

Sunt deplin conştient că lucrurile pe care le-am spus sunt extrem de neplăcute pentru mulţi. Cred că mulţi se mulţumeac cu o învăţătură care nu este adevărul întreg, şi îşi închipuie că la urmă va fi “tot una.” Îmi pare rău pentru aceştia. Sunt convins că nimic altceva în afară de adevărul întreg nu va putea, ca regulă generală, să facă bine sufletelor. Ştiu că acei care de bună voie se mulţumesc cu orice altceva decât adevărul întreg, vor descoperi în cele din urmă că suletul lor a avut mult de suferit. Există trei lucruri cu care oamenii nu trebuie niciodată să se joace: puţină otravă, puţină învăţătură falsă, şi puţin păcat.

Sunt deplin conştient că atunci când cineva exprimă opinii de felul celor pe care tocmai vi le-am prezentat, vor exista mulţi care să zică, “Omul acesta nu mai este credincios bisericii.” Ascult astfel de acuzaţii fără să mai mişte. Ziua judecăţii va arăta cine au fost adevăraţii prieteni ai bisericii, şi cine nu. Eu am văzut în ultimii treizeci şi doi de ani că, dacă un pastor/slujitor duce o viaţă liniştită, îi lasă în pace pe cei neconvertiţi din lume şi predică aşa încât să nu deranjeze pe nimeni, dar nici să nu zidească pe nimeni, va fi catalogat de mulţi drept “un pastor/slujitor bun.”

Am mai descoperit că dacă cineva studiază Scriptura, lucrează necontenit pentru mântuirea sufletelor, aderă fără rezerve la doctrinele mari ale Reformei, condamnă cu credincioşie învăţăturile nebiblice, şi predică cu putere predici care caută să-i convingă pe oameni, va fi considerat probabil un instigator şi unul care “tulbură pe Israel.” Dar, să spună oamenii ce vor. Prietenii adevăraţi ai bisericii sunt acei care se trudesc cel mai mult pentru păstrarea adevărului.

Am aşternut aceste rânduri în faţa cititorilor, invitându-i să le ia cu seriozitate în seamă. Îi provoc să nu uite niciodată că adevărul este mai important pentru biserică decât pacea. Le cer să fie gata să ducă mai departe principiile enunţate, şi să lupte cu toată puterea, dacă este cazul, pentru adevăr. Dacă vom face aşa, înseamnă că am învăţat ceva de la cei din Antiohia.

– J.C. Ryle (1816-1900)
luată din: The Fallibility of Ministers.

Doctrina falsă est mai rea decât diviziunea

 Posted on Oct25

https://ioan17.wordpress.com/2012/10/27/false-doctrine-is-worse-than-division

Read Full Post »

False Doctrine Is Worse Than Division

J.C. Ryle  ~

When Peter came to Antioch, I opposed him to his face, because he was clearly in the wrong.  Before certain men  came from James, he used to eat with the Gentiles.  But when  they arrived, he began to draw back and separate himself  from the Gentiles because he was afraid of those who belonged to the circumcision group.

The other Jews joined him in his hypocrisy, so that by their   hypocrisy even Barnabas was led astray.  When I saw that they were not acting in line with the truth of the gospel, I  said to Peter in front of them all, “You are a Jew, yet you live like a Gentile and not like a Jew.  How is it, then,  that you force Gentiles to follow Jewish customs?”

We who are Jews by birth and not “Gentile sinners” know that a man is not justified by observing the law, but by faith in Jesus Christ.  So we, too, have put our faith in Christ Jesus  that we may be justified by faith in Christ and not by observing the law, because by observing the law no one will be justified.  Galatians 2:11-16

The second is,  ”That to keep the truth of Christ in His Church is even more important than to keep peace.” 

I now pass on to the second lesson that we learn from Antioch.  That lesson is, “That to keep Gospel truth in the Church is of even greater importance than to keep peace.”

I suppose no man knew better the value of peace and unity than the Apostle Paul.  He was the Apostle who wrote to the Corinthians about love.  He was the Apostle who said, “Live in harmony with one another; live in peace with each other; the Lord’s servant must not quarrel; There is one body and one Spirit–just as you were called to one hope when you were called–one Lord, one faith, one baptism.”  He was the Apostle who said, “I have become all things to all men so that by all possible means I might save some” (Romans 12:16; 1 Thessalonians 5:13; Philemon 3:16; Ephesians 4:5; 1 Corinthians 9:22).  Yet see how he acts here!  He withstands Peter to the face.  He publicly rebukes him.  He runs the risk of all the consequences that might follow.  He takes the chance of everything that might be said by the enemies of the Church at Antioch.  Above all, he writes it down for a perpetual memorial, that it never might be forgotten, that, wherever the Gospel is preached throughout the world, this public rebuke of an erring Apostle might be known and read of all men.

Now, why did he do this?  Because he dreaded false doctrine; because he knew that a little leaven leavens the whole lump, because he would teach us that we ought to contend for the truth jealously, and to fear the loss of truth more than the loss of peace.

Paul’s example is one we shall do well to remember in the present day.  Many people will put up with anything in religion, if they may only have a quiet life.  They have a morbid dread of what they call “controversy.” They are filled with a morbid fear of what they style, in a vague way, ”party spirit,” though they never define clearly what party spirit is.  They are possessed with a morbid desire to keep the peace, and make all things smooth and pleasant, even though it be at the expense of truth.  So long as they have outward calm, smoothness, stillness, and order, they seem content to give up everything else.  I believe they would have thought with Ahab that Elijah was a troubler of Israel, and would have helped the princes of Judah when they put Jeremiah in prison, to stop his mouth.  I have no doubt that many of these men of whom I speak, would have thought that Paul at Antioch was a very imprudent man, and that he went too far!

I believe this is all wrong.  We have no right to expect anything but the pure Gospel of Christ, unmixed and unadulterated; the same Gospel that was taught by the Apostles; to do good to the souls of men.  I believe that to maintain this pure truth in the Church men should be ready to make any sacrifice, to hazard peace, to risk dissension, and run the chance of division.  They should no more tolerate false doctrine than they would tolerate sin.  They should withstand any adding to or taking away from the simple message of the Gospel of Christ.

For the truth’s sake, our Lord Jesus Christ denounced the Pharisees, though they sat in Moses’ seat, and were the appointed and authorized teachers of men.  “Woe to you, teachers of the law and Pharisees, you hypocrites,” He says, eight times over, in the twenty-third chapter of Matthew.  And who shall dare to breathe a suspicion that our Lord was wrong?

For the truth’s sake, Paul withstood and blamed Peter, though a brother.  Where was the use of unity when pure doctrine was gone?  And who shall dare to say he was wrong?

For the truth’s sake, Athanasius stood out against the world to maintain the pure doctrine about the divinity of Christ, and waged a controversy with the great majority of the professing Church.  And who shall dare to say he was wrong?

For the truth’s sake, Luther broke the unity of the Church in which he was born, denounced the Pope and all his ways, and laid the foundation of a new teaching.  And who shall dare to say that Luther was wrong?

For the truth’s sake, Cranmer, Ridley, and Latimer, the English Reformers, counseled Henry VIII and Edward VI to separate from Rome, and to risk the consequences of division.  And who shall dare to say that they were wrong?

For the truth’s sake, Whitefield and Wesley, a hundred years ago, denounced the mere barren moral preaching of the clergy of their day, and went out into the highways and byways to save souls, knowing well that they would be cast out from the Church’s communion.  And who shall dare to say that they were wrong?

Yes! peace without truth is a false peace; it is the very peace of the devil.  Unity without the Gospel is a worthless unity; it is the very unity of hell.  Let us never be ensnared by those who speak kindly of it.  Let us remember the words of our Lord Jesus Christ, “Do not suppose that I have come to bring peace to the earth.  I did not come to bring peace, but a sword” (Matthew 10:34)  Let us remember the praise He gives to one of the Churches in Revelation, “I know that you cannot tolerate wicked men, that you have tested those who claim to be apostles but are not, and have found them false” (Revelation 2:2).  Let us remember the blame He casts on another, “You tolerate that woman Jezebel, who calls herself a prophetess” (Revelation 2:20).  Never let us be guilty of sacrificing any portion of truth on the altar of peace.  Let us rather be like the Jews, who, if they found any manuscript copy of the Old Testament Scriptures incorrect in a single letter, burned the whole copy, rather than run the risk of losing one jot or tittle of the Word of God.  Let us be content with nothing short of the whole Gospel of Christ.

In what way are we to make practical use of the general principles which I have just laid down?  I will give my readers one simple piece of advice.  I believe it is advice which deserves serious consideration.

I warn then every one who loves his soul, to be very selective as to the preaching he regularly hears, and the place of worship he regularly attends.  He who deliberately settles down under any ministry which is positively unsound is a very unwise man.  I will never hesitate to speak my mind on this point.  I know well that many think it a shocking thing for a man to forsake his local church.  I cannot see with the eyes of such people.  I draw a wide distinction between teaching which is defective and teaching which is thoroughly false; between teaching which errs on the negative side and teaching which is positively unscriptural.  But I do believe, if false doctrine is unmistakably preached in a local church, a Christian who loves his soul is quite right in not going to that local church.  To hear unscriptural teaching fifty-two Sundays in every year is a serious thing.  It is a continual dropping of slow poison into the mind.  I think it almost impossible for a man willfully to submit himself to it, and not be harmed.

I see in the New Testament we are plainly told to “Test everything” and ”Hold on to the good” (1 Thessalonians 5:21).  I see in the Book of Proverbs that we are commanded to “Stop listening to instruction, my son, and you will stray from the words of knowledge” (Proverbs 19:27).  If these words do not justify a man in ceasing to worship at a church, if positively false doctrine is preached in it, I do not know what words can.

–Does any one mean to tell us that to attend your local denominational church is absolutely needful to a person’s salvation?  If there is such a one, let him speak out, and give us his name.

–Does any one mean to tell us that going to the denominational church will save any man’s soul, if he dies unconverted and ignorant of Christ?  If there is such a one, let him speak out, and give us his name.

–Does any one mean to tell us that going to the denominational church will teach a man anything about Christ, or conversion, or faith, or repentance, if these subjects are hardly ever named in the denomination church, and never properly explained?  If there is such a one, let him speak out, and give us his name.

–Does any one mean to say that a man who repents, believes in Christ, is converted and holy, will lose his soul, because he has forsaken his denomination and learned his religion elsewhere?  If there is such a one, let him speak out, and give us his name.

For my part I abhor such monstrous and extravagant ideas.  I do not see a speck of foundation for them in the Word of God.  I trust that the number of those who deliberately hold them is exceedingly small.

There are many churches where the religious teaching is little better than Roman Catholicism.  Ought the congregation of such churches to sit still, be content, and take it quietly?  They ought not.  And why? Because, like Paul, they ought to prefer truth to peace.

There are many churches where the religious teaching is little better than morality.  The distinctive doctrines of Christianity are never clearly proclaimed.  Plato, or Seneca, or Confucius, could have taught almost as much.  Ought the congregation in such churches to sit still, be content, and take it quietly?  They ought not.  And why? Because, like Paul, they ought to prefer truth to peace.

–I am using strong language in dealing with this part of my subject: I know it.

–I am trenching on delicate ground: I know it.

–I am handling matters which are generally let alone, and passed over in silence: I know it.

I say what I say from a sense of duty to the Church of which I am a minister.  I believe the state of the times, and the position of the congregation require plain speaking.  Souls are perishing, in many churches, in ignorance.  Honest members of the church are disgusted and perplexed.  This is no time for smooth words.  I am not ignorant of those magic expressions, “order, division, schism, unity, controversy,” and the like.  I know the cramping, silencing influence which they seem to exercise on some minds.  I too have considered those expressions calmly and deliberately, and on each of them I am prepared to speak my mind.

(a) The denominational church is an admirable thing in theory.  Let it only be well administered, and worked by truly spiritual ministers, and it is calculated to confer the greatest blessings on the nation.  But it is useless to expect attachment to the denomination, when the minister of the denominational church is ignorant of the Gospel or a lover of the world.  In such a case we must never be surprised if men forsake their denomination, and seek truth wherever truth is to be found.  If the denominational minister does not preach the Gospel and live the Gospel, the conditions on which he claims the attention of his congregation are virtually violated, and his claim to be heard is at an end.  It is absurd to expect the head of a family to endanger the souls of his children, as well as his own, for the sake of “the denomination.”  There is no mention of denominations in the Bible, and we have no right to require men to live and die in ignorance, in order that they may be able to say at last, ”I always attended my local denominational church.”

(b)  Divisions and separations are most objectionable in religion.  They weaken the cause of true Christianity.  They give occasion to the enemies of all godliness to blaspheme.  But before we blame people for them, we must be careful that we lay the blame where it is deserved.  False doctrine and heresy are even worse than schism.  If people separate themselves from teaching which is positively false and unscriptural, they ought to be praised rather than reproved.  In such cases separation is a virtue and not a sin.  It is easy to make sneering remarks about “itching ears,” and “love of excitement;” but it is not so easy to convince a plain reader of the Bible that it is his duty to hear false doctrine every Sunday, when by a little exertion he can hear truth.

(c)  Unity, quiet, and order among professing Christians are mighty blessings.  They give strength, beauty, and efficiency to the cause of Christ.  But even gold may be bought too dear.  Unity which is obtained by the sacrifice of truth is worth nothing.  It is not the unity which pleases God.  The Church of Rome boasts loudly of a unity which does not deserve the name.  It is unity which is obtained by taking away the Bible from the people, by gagging private judgment, by encouraging ignorance, by forbidding men to think for themselves.  Like the exterminating warriors of old, the Catholic Church of Rome makes a solitude and calls it peace.  There is quiet and stillness enough in the grave, but it is not the quiet of health, but of death.  It was the false prophets who cried “Peace,” when there was no peace.

(d) Controversy in religion is a hateful thing, It is hard enough to fight the devil, the world and the flesh, without private differences in our own camp.  But there is one thing which is even worse than controversy, and that is false doctrine tolerated, allowed, and permitted without protest or molestation.  It was controversy that won the battle of Protestant Reformation.  If the views that some men hold were correct, it is plain we never ought to have had any Reformation at all!  For the sake of peace, we ought to have gone on worshipping the Virgin, and bowing down to images and relics to this very day! Away with such trifling!  There are times when controversy is not only a duty but a benefit.  Give me the mighty thunderstorm rather than the deadly malaria.  The one walks in darkness and poisons us in silence, and we are never safe.  The other frightens and alarms for a little while.  But it is soon over, and it clears the air.  It is a plain Scriptural duty to “contend for the faith that was once for all entrusted to the saints” (Jude 1:3).

I am quite aware that the things I have said are exceedingly distasteful to many minds.  I believe many are content with teaching which is not the whole truth, and fancy it will be “all the same” in the end.  I am sorry for them.  I am convinced that nothing but the whole truth is likely, as a general rule, to do good to souls.  I am satisfied that those who willfully put up with anything short of the whole truth, will find at last that their souls have received much damage.  There are three things which men never ought to trifle with: a little poison, a little false doctrine, and a little sin.

I am quite aware that when a man expresses such opinions as those I have just brought forward, there are many ready to say, “He is not faithful to the Church.”  I hear such accusations unmoved.  The day of judgment will show who were the true friends of the Church and who were not.  I have learned in the last thirty-two years that if a minister leads a quiet life, leaves alone the unconverted part of the world, and preaches so as to offend none and edify none, he will be called by many “a good pastor.”

And I have also learned that if a man studies Scriptures, labors continually for the conversion of souls, adheres closely to the great principals of the Reformation, bears a faithful testimony against Romanism, and preaches powerful, convicting sermons, he will probably be thought a firebrand and “troubler of Israel.”  Let men say what they will.  They are the truest friends of the Church who labor most for the preservation of truth.

I lay these things before the readers of this paper, and invite their serious attention to them.  I charge them never to forget that truth is of more importance to a Church than peace.  I ask them to be ready to carry out the principles I have laid down, and to contend zealously, if needs be, for the truth.  If we do this, we shall have learned something from Antioch.

– J.C. Ryle (1816-1900)
taken from: The Fallibility of Ministers.

Posted on Oct25

http://fortheloveofhistruth.com/2012/10/25/false-doctrine-is-worse-than-division/#comment-3916

Read Full Post »

%d bloggers like this: