Ioan17 – John 17

2 Tesaloniceni 1  – Încurajare apostolică

2 Tesaloniceni este o scrisoare scurtă, dar cu „bătaie“ lungă. 2 Tesaloniceni are doar trei capitole preocupate succesiv cu încurajare, corectare și avertizare. Scrisoarea a apărut într-o stare  de criză și are un regim de urgență. Se spune că ,,lucrurile se pot schimba peste noapte“. În Tesalonic au fost necesare doar câteva luni pentru ca atmosfera generală să se tulbure.

Apostolul Pavel este un predicator răstălmăcit de ascultători, iar prin aceasta este frate cu predicatorii din toate timpurile. Avem câteodată iluzia că am fost clari și că toți cei ce ne-au ascultat au înțeles întocmai tot ce le-am spus, dar … nu este așa. Între buzele noastre și inimile celor ce ne ascultă există o sumedenie de „filtre“ care ne strecoară mesajul. Există filtrul prejudecăților pe care le are fiecare, filtrul părerilor altora care le-au vorbit despre aceleași subiecte, filtrul încăpățânării care asurzește și filtrul scuzelor care denaturează. Oare cât din mesajul pe care-l vestim ajunge cu adevărat la ceilalți? Și cât de distorsionat este ceea ce aud ei față de ceea ce am vrut noi să le spunem? Nu este de mirare că gustăm adesea dezamăgirea și descurajarea.

John MacArthur spunea, mai în glumă mai în serios, că bănuiește că în rama ușilor de la sala de adunare a Bisericii „cineva“ a instalat niște dispozitive secrete de ștergere a memoriei, altfel nu se explică de ce așa mulți din enoriași uită cea mai mare parte a conținutului predicilor lui imediat ce au ieșit afară.

Nici Pavel n-a fost ocolit de dezamăgire și descurajare, dar le-a biruit prin perseverența consacrării lui în lucrarea Domnului și prin imensa lui dragoste de oameni. Apostolul Petru a pus și el la cale un fel de scară a maturizării creștine cu niște trepte care ne ajută să trecem peste descurajare. Fiecare dintre noi trebuie să le parcurgem până la capăt:

„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Petru 1:5-9).

Cea de a doua epistolă a lui Pavel este total diferită de cea dintâi în ton, în conținut și în atitudine.  Apostolul este mai rece, parcă mai distant și foarte nemulțumit de ceea ce se întâmplase acolo. Veștile primite l-au determinat să le mai scrie odată despre lucruri pe care le credea deja limpezi.

Apostolul Pavel este tulburat, dar neclintit în învățăturile sale. El trebuie să combată minciuna și să reafirme adevărul despre evenimentele legate de venirea Domnului. A doua epistolă este o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate, dar care fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

„Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?“ (2 Tesal. 2:5).

Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals“ viclean, o pseudo-epistolă apostolică  prin care „cineva“ alterase învățătura despre nădejdea creștină, schimbând ceea ce le spusese Pavel despre ziua revenirii Domnului.

Trăiesc cu teama că și azi, cei ce vor să distrugă credința creștină vor scoate la iveală astfel de „documente apocrife“, gen Evanghelia lui Toma, cu care s-a confruntat și apostolul Pavel. Sunt sigur că „oamenii de știință“ de astăzi le vor acorda mai mut credit decât adevăratelor epistole ale lui Pavel.

Nu se poate să nu te miri cum unii de atunci, prefăcându-se în oameni ai adevărului răspândeau cu zâmbetul pe față niște epistole scrise de ei, dându-le drept epistole pauline! Grozavă decadență, grozavă descompunere morală!

Dacă Pavel a fost trist, eu sunt bucuros. Fără problema lui de atunci n-am putea citi aceste lămuriri despre venirea Domnului! Vedeți, dacă nu erau greșelile tesalonicenilor noi n-am fi avut la îndemână azi un îndreptar pentru greșelile noastre.

Ce se întâmplase?

O epistolă otrăvită

La scurtă vreme după citirea primei epistole a lui Pavel, în Biserica din Tesalonic s-a strecurat o învățătură falsă. Profitând de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21),  „cineva“ s-a găsit să scrie o altă „epistolă pastorală“ ca venind din partea apostolului. Ea era plină de erezii despre venirea zilei Domnului.  Din cauză că nu-i cunoșteau scrisul de mână, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Când Pavel a aflat,  s-a grăbit să le scrie. Așa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; …“ (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel a vrut să le dea tesalonicenilor cu un semn de recunoaștere și de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel.  Acesta este semnul în fiecare epistolă; așa scriu eu“ (3:17).

Ce învățătură falsă apăruse în Tesalonic?

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă“ era că „Ziua Domnului ar fi și venit chiar“. Ea comprima succesiunea de evenimente viitoare, dând naștere la confuzie în înțelegerea Scripturii și la neorânduială în viața practică. Doctrinele nu sunt doar adevăruri abstracte, ci izvoare de viață care modelează comportamentul cotidian.

Ca tratament împotriva schimbărilor nedorite care apăruseră în mica biserică din Tesalonic, apostolul scrie deci un mesaj care poate fi împărțit în trei capitole distincte care pot purta titlurile: încurajare apostolică, corectare apostolică și avertizare apostolică. Avem nevoie de fiecare dintre ele.

1. Capitolul întâi – Încurajare apostolică

Viața și moartea stau în puterea limbii! Apostolul Pavel a știut să fie un exponent al vieții și să-i încurajeze pe cei din jur.

Ce să le spui celor persecutați dinafară și tulburați dinăuntru? Salutul apostolic din debutul scrisorii este plină de semnificații duhovnicești.  Apostolul le vorbește despre „poziția“ lor în raport cu Dumnezeu:

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos! “ (12 Tes. 1:1-2).

Așezarea în Dumnezeu

Formularea obișnuită folosită în celelalte epistole este: „Către Bisrica lui Dumnezeu care este în cutare localitate“ este  abandonată. În mod intenționat, apostolul Pavel răstoarnă această formulare în debutul ambelor scrisori către tesaloniceni. El vrea să fixeze temelia statorniciei lor și statornicia umblării lor de fiecare zi. Pavel le aduce aminte că Biserica nu este plasată doar într-un anumit context social-religios, ci are statut de „extrateritorialitate“ și de eternitate „în Dumnezeu și în Domnul Isus Christos“.  Este foarte important să știm cine suntem, ai cui suntem și spre ce ne îndreptăm în viață.

Lauda ca punte de comunicare

În al doilea rând, apostolul Pavel le scrie ca să-i încurajeze în încercările lor și să-i … laude puțin în raport cu celelalte biserici. Orice corectare trebuie făcută pe o punte a prețuirii reciproce în dragoste și părtășie creștină, altfel riscă să nu fie primită. Ca unul care a învățat el însuși din greșeli, Pavel privește nu doar la prezentul credincioșilor din Tesalonic, ci și la ceea ce avea Dumnezeu în plan să facă din ei :

„Trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentrucă credinţa voastră merge mereu crescând, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile, pe cari le suferiţi“ (2 Tes. 1:3-4).

În această evaluare a bisericii din Tesalonic, deosebim foarte repede  că sunt citate clar primele două capitole din teologia lui Pavel: „credința“ și „dragostea“. Lipsește însă cea de a treia, „nădejdea“, pentru că acolo era problema tesalonicenilor și ea este motivul pentru care s-a grăbit Pavel să le scrie.

Persecuția care confirmă!

Pavel le scrie apoi despre poziția lor în raport cu „lumea“. Tesalonicenii treceau printr-o cumplită stare de persecuție. Suferința împinge în mod normal spre autocompătimire, iar tesalonicienii erau tentați să-și plângă de milă. Ca unul care a trecut prin focul persecuției de multe ori înaintea lor, Pavel vrea să le împrumute felul lui de gândire. Pentru Pavel, persecuția este o veste bună! Ea certifică ieșirea noastră din lumea și apartenența noastră la civilizația cerului! Persecuția certifică pașaportul nostru ceresc!

Mai mult, persecuția este o ocazie să vedem vinovăția celor care i se împotrivesc lui Dumnezeu. Soarta lor finală va fi groaznică! Ar trebui să începem încă de pe acum să le plângem de milă. În mintea lui Pavel, persecuția este dovada că Biserica nu este din lumea aceasta și este normal ca cei din afara Bisericii, supuși încă lui Satan, dușmanul de moarte al lui Dumnezeu, să o dușmănească. Ura lumii era și este și acum inevitabilă. Asta n-ar trebui să ne mire și nici să ne îngrijoreze. Lumea nu va reuși însă să distrugă vreodată ceea ce este etern în noi. Ura lor este cununa noastră. Dușmănia lor este doar certificarea faptului că drumul pe care mergem noi e bun!

„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într’o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare vecinică, dela faţa Domnului şi dela slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi ceice vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră“ (2Res. 1:5-10).

Logica dragostei creștine pentru persecutanți

Apostolul Pavel face o a doua răsturnare de logică și-i îndeamnă pe persecutați să le plângă de milă celor care-i persecută! Urându-ne, cei din lume nu fac altceva decât să-și dea pe față dușmănia față de ceva ce-i aparține lui Dumnezeu, iar pentru asta îi așteaptă o cumplită pedeapsă.

Aceasta ne aduce aminte de „logica creștinului“ care tocmai fusese jefuit și care a găsit imediat trei motive ca să-i mulțumească lui Dumnezeu. „Mai întâi, a spus el, mulțumesc pentru că mi-a luat banii nu viața, ceea ce ar fi fost cu mult mai rău. În al doilea rând mulțumesc că nu mi-a luat mult. N-am avut decât ceva mărunțiș la mine. În al treilea rând mulțumesc lui Dumnezeu că eu am fost cel jefuit nu hoțul, pentru că, pe termen lung, soarta lui este mult mai rea decât a mea“.

Pavel spune că tesalonicenii credincioși au încăput pe mâna oamenilor răi, dar aceștia vor încăpea la rândul lor pe mâna lui Dumnezeu. Așa că suferințele lor eterne vor fi cu mult mai cumplite decât suferințele noastre „ușoare, de o clipă“ (2 Cor. 4:17).

Apostolul ilustrează pedeapsa finală a celor necredincioși prin termenii: judecată, întristare, pedeapsă și pierzare veșnică. Biblia spune: „Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei“.

Lupta mieilor cu lupii

După ce le-a scris despre poziția lor în raport cu Dumnezeu, cu celelalte biserici și cu lumea, Pavel încheie acest capitol prin a le descrie poziția lor în perspectiva revenirii Domnului Isus. Pavel plasează Biserica Tesalonicenilor în contextul luptei dintre Dumnezeu și diavol, dintre bine și rău, subliniind responsabilitatea creștinilor-soldați aflați în această încleștare:

„De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorâtă din credinţă, pentruca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos“ (2 Tes. 1:11-12).

Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești. Mânia omului nu poate împlini neprihănirea lui Dumnezeu.

Printr-o a treia răsturnare de logică, apostolul Pavel scrie că cei credincioși sunt o prelungire în timp a vieții Domnului Isus Christos și trebuie să se „lupte, fără dușmănie“. Pavel spune că Dumnezeu urmărește  „să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos să fie proslăvit în voi“. Luptătorii lui Christos sunt într-o ofensivă a dreagostei. Ei sunt o reflectare a felului de viață, de luptă și de moarte a Domnului lor.

Starea noastră depinde în doar 25% de ceea ce ni se întâmplă.Restul de 75% reprezintă felul în care răspundem noi la ceea ce ni se întâplă. Aceasta este atitudinea noastră în fața realității. Cu o minte ascuțită ca un brici, dintr-o simplă întorsătură de condei, în doar câteva paragrafe, apostolul Pavel îi transformă pe tesaloniceni din victime, în purtători de victorie, din oameni care pătimesc, în oameni care știu să compătimească și din oameni subordonați și subjugați structurilor administrative ale societății în cetățeni ai cerului, oameni din casa atotputernicului Dumnezeu.

Share this: