Feeds:
Posts
Comments

Archive for April 16th, 2017

Din grădina Învierii

4:19 / 4:26

 O ce valuri de indurare Speranta

Read Full Post »

 

Read Full Post »

Three crosses on a hill

April 16, 2017

The Resurrection and the Believer

“And he is the head of the body, the church: who is the beginning, the firstborn from the dead; that in all things he might have the preeminence.” (Colossians 1:18)

 The resurrection of Christ is no less crucial to the gospel than the death of Christ. If He did not rise from the dead, then we who believe in Him “are of all men most miserable” (1 Corinthians 15:19).

 Christ’s resurrection assures us, first of all, of our justification. Speaking of Abraham’s faith and the imputation of God’s righteousness to him, Paul writes, “For us also, to whom it shall be imputed, if we believe on him that raised up Jesus our Lord from the dead; who was delivered for our offences, and was raised again for our justification” (Romans 4:24-25).

 God imparts to us the power to serve Him effectively through the resurrection, “that [we] may know . . . what is the exceeding greatness of his power to us-ward who believe, according to the working of his mighty power, which he wrought in Christ, when he raised him from the dead” (Ephesians 1:18-20). As the passage continues, Paul declares that through the resurrection Christ is now “the head over all things to the church, which is His body” (vv. 22-23 and also in our text).

 In His resurrected and glorified state, Christ continues His ministry to us. “Seeing then that we have a great high priest, that is passed into the heavens. . . . Let us therefore come boldly unto the throne of grace, that we may obtain mercy, and find grace to help in time of need” (Hebrews 4:14, 16).

 Finally, Christ’s resurrection assures us that we too will one day be resurrected, if we should die before He returns. “He which raised up the Lord Jesus shall raise up us also by Jesus” (2 Corinthians 4:14). JDM

 http://www.icr.org/article/9885

 

Read Full Post »

Sâmbăta spaimelor

Era prima zi după crucificarea profetului din Nazaret. Era sâmbătă, o zi ce trebuia să confere odihnă și repaos, dar  în schimb a indus spaime în cei ce participaseră la drama crucificării. Nu doar cei ce L-au urât pe Isus au fost cuprinși de spaime, ci și cei care L-au iubit. Crucificarea lui Isus a însemnat înspăimântarea ucenicilor Săi, deși Domnul le spusese să aibă credință în El și să nu accepte tulburarea inimii (Ioan 14:1). Frica lor se datora mai multor cauze ce aveau de-a face cu necredința în înviere. Nu înțelegeau ce s-a întâmplat. Existau motive să se teamă că ceea ce survenise era doar începutul catastrofelor. Nu mai aveau nici o nădejde și nici o încredere cu privire la viitor. Speranța lor fusese înmormântată odată cu Învățătorul lor prețuit. Prevedeau că vor fi ținta atacurilor marilor preoți, atacuri pe care le așteptau în orice moment. Ușile locului unde erau adunați le țineau încuiate de frică. Spaima ucenicilor se manifesta în ciuda faptului că Isus le-a spus că va învia a treia zi. Necredința în înviere produce frică.

Nici dușmanii lui Isus nu se puteau bucura de odihna sabatului. În timp ce ucenicii aveau spaime din pricina convingerii că moartea lui Isus a pus capăt activității Lui, marii preoți, dimpotrivă, aveau spaime deoarece îi muncea ideea că moartea lui Isus nu pusese capăt activității Acestuia. Spaime de care nu puteau scăpa. Celebrarea lor în vinerea patimilor a fost de scurtă durată, căci și-au adus aminte de niște vorbe ale lui Isus a căror rememorare le-a produs panică. Și-au amintit că Isus îi provocase să îl dea morții prevenindu-i însă că a treia zi va învia. Și deși era ziua Paștelor pentru marii preoți, și deși, conform Legii, nu se cuvenea să facă nimic în sabat, mai ales că era unul mare (Paștele lor căzuse tocmai în ziua de sâmbătă anul acela), ei se încolonează spre reședința lui Pilat pentru a cere cooperarea acestuia în oprirea împlinirii profeției învierii. Sigilarea mormântului și plasarea unei gărzi în fața pietrei imense ce închidea mormântul nu au putut însă risipi spaimele marilor preoți. Ziua întreagă a fost sfâșietoare deoarece îi zgândărea gândul posibilității învierii lui Isus. Pentru cei ce nu cred în divinitatea lui Isus gândul învierii produce spaime. În timp ce spaimele ucenicilor urmau să fie de scurtă durată și să se elimine cu totul peste o zi făcând loc credinței în înviere, spaimele marilor preoți urmau să crească, tocmai pentru că erau în revoltă față de Cel ce pretindea divinitatea prin înviere. „Cei răi n-au pace, ci sunt ca marea învolburată…”

Învierea lui Isus produce fie o mare bucurie, fie o mare înspăimântare, deoarece chezășluiește adevărul a tot ceea ce El a spus și pretins. Celor ce cred în El le-a promis desfătarea veșnică la venirea lui în slavă, pe când celor ce nu vor să audă de El le-a garantat că vor avea parte de judecata lui dreaptă și de condamnare. Minunăția istoriei de după Isus constă în faptul că mulți au trecut de la spaime la bucurie,  demonstrând abandonarea revoltei și necredinței prin proclamarea Celui înviat ca Domn și Mântuitor al vieții lor.

Reposted from http://radoinicolae.blogspot.com/2017/04/sambata-spaimelor.html

Read Full Post »

%d bloggers like this: